Angie s-a aplecat spre căţeluşă fără teama, i-a luat capul în palmele sale şi a privit-o cu atenţie, ca şi când, la nivel inconştient, ar fi pretins de la ea răspunsuri ale unor întrebări care o ardeau pe dinăuntru. Se uita cu atenţie în ochii ei mari şi încerca sa ghicească unde i-a mai văzut, de ce i se păreau atât de familiari. O speria starea asta de neechilibru interior şi totuşi rămânea calmă, mângâind încontinuu, fără să-şi dea seama, blana patrupedului care părea uşor agitat în preajma ei.
În aer s-a creat o tensiune uşoară, care i-a generat fetei starea moleşitoare de dinaintea unei furtuni de proporţii. Gândurile i se încâlceau în minte şi o derutau. Vedea, cu o viteză uimitoare, imagini demult uitate, care dispăreau în fracţiuni de secundă pentru ca altele sa le înlocuiască. Le vedea, de vedea mereu, apoi tot ceea ce i se aşternea înaintea-i era o pată neagră care se învârtea odată cu ea. Apoi nimic. Dorothy a început să latre cu disperare, acolo langă ea, dar ea o auzea ca de la mii de metri distanţă, parcă din altă lume, în care doar auzul, nici măcar creierul, dă dovadă de o activitate ce tinde spre valoarea minimă. Însă în scurt timp un sunet asurzitor a crăpat aerul, iar probabil sperietura care a zguduit-o pe Angie a scos-o brutal din acea stare cu care nu s-a mai întâlnit până atunci. Şi-a ridicat uşor capul şi tot ce a văzut în dreapta ei, la o distanţă relativ mică, a fost imaginea a două maşini complet distruse.
„ …un accident!”, îşi spuse ea în gând, simţind cum emoţia… sau frica… o sugrumă încet, ca şi când ea s-ar fi aflat în locul nefericiţilor care încă nu ştia dacă mai erau în viaţă ori dacă moartea i-a târât în griul fără întoarcere. Voia sa plece de acolo, dar încă era întinsă pe jos, negăsindu-şi puterea de a se ridica de una singură. Corpul îi era amorţit şi era mult prea confuză pentru a şti ce să facă în acel moment. Ochii îi erau aţintiţi asupra lui Emily, care părea cuprinsă, în toată fiinţa, de un şoc care a avut un impact extrem de puternic asupra ei. Încercă să-i spună ceva lui Angie, dar buzele i se mişcau haotic, fără să-şi găsească vreun cuvânt care să le însoţească. A observat-o cum se apropie de ea, însă privirea i-a fost înnegrită din nou şi putu doar să simtă cum se afundă într-un abis în care simţurile-i pier şi nu mai ştie de ea.
[*În dimineaţa următoare*]
S-a trezit devreme şi, în mod ciudat, era complet lucidă. Îşi aduse instantaneu aminte de toate cele petrecute cu o zi înainte. Nu voia să o cheme pe Emily, simţea doar nevoia de a fi singură. Totul era atât de straniu… imaginile care i se învârteau în cap înainte de a se prăbuşi la pământ, accidentul care a avut loc atât de aproape de ea… Şi totuşi, de ce i se părea atât de familiară apropierea asta de moarte? Îi spusese Emily ceva despre sfârşitul sfâşietor al familiei sale, dar încă nu era pregătită să-l accepte ca pe o realitate. Nu concepea să fie orfană. Nu, asta nu!
Îşi aruncă ochii obosiţi şi acum înlăcrimaţi spre geam. Soarele era acolo, aerul uşor cald intră în cameră şi mirosul pe care doar atunci în sesiză i se părea ademenitor de dulce. Oare era pregătită să înceapă cu adevărat o viaţă nouă? Ori trecutul, deşi şters din memoria ei, o va urma mereu, mereu, fără încetare? Nu ştia răspunsul, nu-l căuta, voia să poată să se detaşeze de tot. Măcar atunci, în acea dimineaţă în care lucrurile par a reveni, oarecum, la normal.
Şi-a cufundat capul în pernă şi a încercat să adoarmă din nou, dar neliniştea a ţinut-o trează în continuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu