Joc de amurg

Atâta linişte la o margine de zi

     atât de aproape de străfundurile altui eu

doar gânduri ce încleştează carnal

                   şi piele şi iluzie

           trupu-i suflet azi, cugetul sânge

     şi e rece febra jocului de apus.

Mă-mbată ce a fost şi ce va fi

           prezentu-i mut… şi mă întreb

de ce soarele-i flăcari între îngeri

                   şi foc pe pământ

     de câte ori trebuie să murim, să fim eterni

                cine suntem

   în amorţirea sfârşitului de zi.

E apus şi azi, cum e de o eternitate

              aerul se face scrum în întuneric,

iar jăratecul inimii, doar el,

             pulsează viaţă într-un corp

                    desprins de lume

   în incendiul cerului la colţ de seară.

Desprinde-mă de omul din mine

 Hai să nu fim doar oameni - ai avea curaj să fii mai mult de atât?
 
 









     M-a plictisit prea inuman duritatea pământului de care m-am legat la naştere şi gravitaţia mă doare până la sângerarea interioară a fiecărui vis pe care l-am ţesut în taine fără culoare. Mă descompun încet, rar, aproape melancolic, prea uşor pentru a suferi fizic, cu ochii înfipţi în viduri inexistente. Dar depresia nu are nici carne, nici oase şi poate ustura mai tiranic decât orice lovitură, e o forţă de sine stătătoare şi constantă, când egalul său e imposibilul.
    Mă văd pustie şi mă văd gri, cu fiecare celulă umplută cu neviaţă, iar tu îmi apari trimisă dintr-o altă dimensiune. Mă întreb adesea dacă suspinul meu a prins ecou în lumea ta, ori dacă vreo lacrimă izvorâtă din deznădejde ţi-a înrourat dimineţile universului tău. Sau plâng totul în mine, mă inund cu furtuni şi tremur cutremure, într-o tăcere sigilată de agonie? De când nu mai văd nimic? De când nu mai ştiu să aud? Aş vrea să uit a umbla, să mă rup de jos, să mă dezrădăcinez cu toată fiinţa şi să gonesc în neştire, până când picioarele îmi vor lua foc şi va trebui să zbor. Alături de tine, veche şi neîntâlnită prietenă, într-o zi în care apusul va întârzia la colţuri de teamă, căci nu aş mai accepta întunerici reci în cerul meu. 
     Ce dulce intuiesc a fi aerul din înalturile ameţitoare ale libertăţii, pe care nu le pot atinge de aici nici cu privirea, din limitarea mea obscură, din paralizia incapacităţii de a fi mai mult decât sunt. Şi totuşi zâmbesc şi acum, ca întotdeauna, cu o resemnare amară ce îmi pecetluieşte buzele în nuanţe învineţite de mascat optimism. Căci totuşi e bine, nebunii nu pot fi contrazişi şi nu pot înceta să viseze. Iar acolo, în lumea ce e doar a lor, s-ar putea trezi, cândva, mai uşori decât au fost vreodată. Şi ar deshide fereastra, inundând orice negru în lumină, s-ar apleca peste umbre şi raze de soare, ar râde surd apoi ar tăcea şi ar zbura să atingă infinitul. Ai găsi atunci tu, în străfundurile inconştientului tău, curajul de a ne alătura lor, independent de orice reţinere ori teamă? Curajul de a transforma nefirescul în fericire şi gheaţa în regrete topite?
     Găseşte-mă dacă poţi, dacă vrei, dacă ştii, apoi zboară cu toată încrederea găsită prin desprinderea de omenesc. Şi prinde-mi, la fel de nefiresc, braţul alb şi fricos, apoi învaţă-mă să ajung şi eu în depărtările virgine ale păsărilor. Învaţă-mă să zbor. Dar fă-o în viaţa asta.
 

Lucrurile mici ne schimba viata

Modul de a gandii,de a traii,de a crede si de a merge mai departe.
Lucrurile mici fac schimbarile mari posibile,dar deja stiti asta...

Stiti in teorie,la fel si eu,si oricine altcineva,sunt putini cei ce au inteles ca lucrurile mici fac diferente mari,si acei “cativa” au o viata perfecta.De cele mai multe ori dupa ce trecem de un moment greu privim situatia cu alti ochi,vedem lucrurile din alta perespectiva,parca totul e mai frumos,uitam sa ne bucuram de lucrurile aparent neinsemnate inainte de tragedie,trebuie sa se intample un necaz pentru a putea rasufla usurati ca traim,ca mai avem o mana sau ca mai putem vedea soarele.Lucrez din greu la perfectionarea viziunii mele catre lumea dinafara,viziune care a fost deformata de niste factori mai mult sau mai putini importanti,o viziune care a devenit ceva deformat dupa ce multi au incercat asta,acum ma intreb de ce trebuie sa o las asa...ei bine nu trebuie.Trebuie sa ma bucur pentru ce am acum,nu pentru faima la care visez,lucrurile scumpe pe care vreau sa mi le cumpar sau locurile superbe in care visez sa ajung,traiesc acum si muncesc pentru viitor,incerc sa gandesc asa si in fiecare zi perfectionarea ganidirii mele e o lupta,din ce in ce mai usoara.La inceput e ingrozitor,dar cu timpul va veti obisnuii.

Imi place sa visez,sa ambitii,idealuri,dar cei mai multi dintre noi traiesc in viitor,viitor care urmeaza sa vina,si oricat ai vrea nu ai cum sa il grabesti(si varsta e un criteriu decisiv in anumite cazuri,ca al meu).Trebuia sa visam,e vital si necesar sa visam,dar ne ghidam dupa ceea ce e azi,traim azi,nu maine,traim clipa de acum cu toate lucrurile bune si rele,cu siguranta cele rele vor fi estompate de cele bune,trebuie doar sa le vedem,si sa intelegem ca un lucru cat de neisemnat in aparenta face schimbari radicale,atat pe moment cat si pe viitor.

When innocence turns to violence(episode 9)

Radioul scoase de odata un sunet ciudat,Emily tresarii parca ciupita de ceafa,aproape lovind cu capul acoperisul masinii.Se oprii pe banda de urgenta a autostrazii,auzea prin geamul inchis cum masinile treceau haotic pe langa ea.In cap ii tiuia vocea mamei sale,o amintire vaga de la ziua ei,isi amintea rochita inflorata si tortul de ciocolata pe care mama ei il facea destul de des,inca mai vedea gradina plina cu margarete si simtea mirosul de cafea cu lapte fara de care mama ei nu se putea trezii dimineata.Isi amintea buclele si ochii vrezi ai mamei,o femeie frumoasa fara noroc,insa.

Auzise de la cineva(se lupta cu toate amintirile peste care plouase si acum era o ceata groasa pentru a-si amintii cine) ca,dupa ce a plecat,mama ei a fost transferata la un spital de boli mintale intr-un oras mai mare.A dat cateva telefoane atunci pentru a afla unde a ajuns mama ei,nimeni nu stia,Emily pastrandu-si numele dupa casatorie,mama ei figurand cu numele lui John.Stia doar ca a cazut intr-o depresie puternica.Nu era straina de acest termen,a stat doua saptamani la pat dupa ce vestea ca nu poate face copii a lovit-o in inima.Mama sa isi traise ultimii ani intr-un sat care nu aparea pe harta,o comunitate mica unde se vorbeste si toata lumea stie depsre toata lumea iar daca o ambulanta trece printre case,vestea circula mai repede ca ciuma.Incerca sa isi aminteasca numele satului,il stia din auzite,fusese acolo de doua ori si niciodata nu ajunsese pana la casa mamei ei.Ea s-a nascut la munte unde vremea era mereu schimbatoare si starea ei pe perioada iernii,cand florile erau doborate de gheata taioasa si aburul de pe geam nu o lasa sa priveasca fulgii era una deplorabila.Isi amintea ca nu e departe de oras dar gandurile ii erau rastalmacite acum,vedea retete,o vedea pe Angie in coma si pe mama sa in tinerete,nu indraznea sa apese pe acceleratie,astepta un semn,o gram de forta.Statea cu mainile si capul plecat pe volan,radioul inca scartaia,muzica se oprii,volumul era dat la mic,incepusera stirile.Intr-o fractiune de secunda isi amintii iesirea de pe autostrada,trecu de pod si mersese ceva pe banda de urgenta a autostrazii,urma o iesire brusca,dupa un palc de pomi inalti,imediat dupa curba era un bar frumos luminat.Apasa acceleratia cu putere si depasii masina din fata.Inca nu ea convinsa de ceea ce vrea sa faca dar nu mai avea nimic de pierdut,astepta sa vada luminile de la intrarea in bar si sa fie convinsa ca acesta este drumul,stia ca mai trebuie sa mearga cativa kilometri iar apoi drumul se strica.Telefonul incepu sa sune din nou,al 7’lea apel de la Angie,stia ca e ingrijorata,asta a fost primul lucru la care s-a gandit cand a apasat acceleratia,dar nu era in stare sa vorbeasca acum si daca i-ar fi spus ce se intampla era convinsa ca ar fi vrut sa vina dupa ea,si ar fi facut-o cu orice pret acum.

Cauta cu privirea iesire brusca dupa care localul bine luminat.Batea un ritm bine cunoscut cu degetele pe volan,ii venea sa cante,in cap ii curgeau cuvinte,versuri,imagini.O melodie straina,nu o mai auzise de mult,dar o cunostea atat de bine.Inchise ochii pentru o secunda si se vazu sarutata pe frunte de mama sa,intr-o fractiune de secunde se trezi departe de iesirea din autostrada,vazand luminile rosii si galbene ale localului pe care il cauta. “Drace”.Acum trebuia sa caute un loc in care putea intoarce,din fericire gasise unul peste cativa zeci de metri,dar la intoarcere era mai greu,trebuia sa mearga ceva pentru a putea fi pe directia cu localul din nou.

In final radioul incepu sa scoata sunete din nou,parca incerca sa spuna ceva si cuvintele ii erau oprite de neputinta lui Emily,cand era nejutorata simtea ca toata lumea din jur o priveste cu mila,detesta acest sentiment,incerca sa caute cu privirea niste ochi umezi care sa ii planga de mila doar pentru a arata cat de puternica e,dar nu acum,nu mai cauta nimic,cauta doar luminile localului,care,dupa vagi amintiri o ducea pe drumul catre casa mamei ei.

Sondaj incheiat:Ce gen de carti cititi?/Sondaj Nou:Care este cea mai buna lucrare a lui Stephen King?

Incep prin a-mi cere scuze ca am lasat sondajul,care se incheiase de ceva timp inca pe pagina principala.Am fost surprinsa sa vad un feedback chiar bun la primul sondaj,lucru la care nu ma asteptam.In aceeasi masura nu ma asteptam nici sa vad atatea persoane cu gusturi asemanatoare ca si mine,desi castigatoarele detasate au fost "Aventura" si "SF"imi place sa cred ca poate mai sunt cativa care prefera o carte cu crime in loc de o poveste de dragoste siropoasa.

Ce gen de carti cititi?(sondaj incheiat)

Mi-am permis sa trec titlurile lucrarilor in limba engleza...
Care este cea mai buna lucrarea a lui Stephen King?(sondaj nou)

When innocence turns to violence (episode 8)

  Emily continua sa conduca absenta masina, atat de inchisa in gandurile ei incat avea impresia ca avea viata altcuiva in corpul ei. Simtea ca nu poate sa i se intample ei asta si, paradoxal, o traia intens. Nu putea nici sa planga, caci exista dureri mult prea socante pentru a mai fi loc de lacrimi, cand totul se petrece intr-o inima rupta.

  Nu mai putea. Apasa pe frana si isi cufunda chipul in mainile care, in mod logic, i-au devenit reci, ca si cand sangele nu si-ar mai urma cursul si prin tremurul lor. Apoi, intr-o clipa fugitiva de luciditate, isi dadu seama ca tot ce stie despre despre mama ei este faptul ca a suferit un infarct fatal. Nu stia unde se afla corpul ei, nu stia nimic, iar cel care-i daduse vestea, prin acea scrisoare, ramanea un anonim. A cuprins-o o deznadejde mai sfasietoare, ca si cand doar atunci ar realiza ca mama ei... nu mai era, nu mai exista. Se uita la lumea din jur, la soferii care mergeau spre locuri necunoscute, pietonii care radeau, se certau sau doar treceau nepasatori pe cealalta parte, copiii din carucioare si mamele protectoare de langa ei. Si ei, ei toti, nu stiau ca lumea asta este mai mica cu un om, mai goala. Pentru ceilalti, ea ramanea plina, plina si de culoare.

  Isi amintea de diverse stiri pe care le vazuse de-a lungul timpului la televizor, legate de sinucidere. Si nu stia ce se petrece acum in ea, ca si cand ar gandi doar cu subconstientul, dar avea impresia ca in acel moment nu i-ar pasa daca si-ar pierde si ea viata sau nu. Nu stia cum sa reactioneze, fara sa-si dea seama ca frica o tinea blocata in neputinta de a mai actiona in vreun fel. Statea crispata, cu mainile inclestate in jurul volanului, respirand sacadat, in timp ce transpiratia ii uda fruntea incruntata. Dar imaginea exterioara nu are termen de comparatie cu nimic dinauntru, este doar o expresie a ceea ce nu putea exprima suficient de sugestiv.
  Se simtea bolnava si singura, fara ajutor sau consolare, abandonata in scaunul masinii din care nu avea puterea sa se ridice. Ar fi crezut, atunci, ca avea sa ramana acolo pentru totdeauna. Si doar statea, secata de initiativa si lumina.
 

Nu mai stiu nici eu...

Nu mai stiu nici eu de ce gresesc.Omenesc spun unii,de neiertat sustin altii,intamplator spun eu.Spontan,fara sa te astepti subconstientul tau o ia la goana si face o mizerie,ceva de care nu esti mandru,ceva ce iti poate strica ziua,ceva ce deranjeaza pe cei de langa tine sau...in cel mai bun caz ceva ce trece neobservat.De cele maimulte ori astepti momentul de dupa in care urmeaza sa rad de ceea ce mi s-a intamplat,de greseala copilareasca pe care am facut-o,neintentionat,sau poate din razbunare,fara sa o premeditez,dar...cine stie.Nimeni,asa si trebuie,cel mai rau e ca nu stiu eu.
Am gresit mult,noi toti,poate o facem chiar acum,cu siguranta o vom mai face,poate ne place,poate nu.Am avut momente in care am gresit cu buna stiinta,in care am vrut sa gresesc,in care am crezut ca o greseala poate anula o alta,cea mai mare minciuna.
Greselile pot fi interpretate in multe feluri,unii din noi gresim mereu,spunem ceva gresit,poate ne place sa radem unii de altii,apoi regretam,o facem din placere,razbunare,minciuna,batjocura,toate astea sunt greseli si nu stiu daca ma voi oprii din a le face vreodata dar vreau sa inteleg de ce.
Poate ca de asta greseala e "omeneasca",vorba din popor,de obicei vorbele din popor nu au vreo semnificatie,nu voi cauta una stiintifica sau una spirituala,voi incerca sa inteleg pur si simplu de ce.
Poate tu stii de ce o faci,si daca imi vei spune nu voi intelege pentru ca,poate e...gresit.
Prea multi de "poate",asa-i?Prea multe fustrari in prea putin randuri si...totusi nu mai stiu nici eu de ce,nu mai stiu nici eu de ce imi astern aici "spovedania" in loc sa ies afara si sa tip pentru a ma descarca,acum nu am facut nimic gresit,au trecut deja cateva ore si nu stiu de ce.
Greseala a inceput sa faca parte din existenta noatra de zi cu zi,cand nu mai are loc ne intrebam "De ce?"parca ar fi ceva benefic pentru noi.Nu e sau...Unii spun ca se intoarce,tot ce facem se intoarce si toti stim asta,poate nu credem,dar o stim si ne gandim ca nu se va intoarce imediat,poate se intoarce in alta viata sau peste 20 de ani,poate vom ajunge in iad,iar atunci ne gandim ca Dumnezeu iarta pacate mai grave decat o minciuna,injuratura,bataie,razbunare,greseli pe care le percep ca minore si,daca e asa nu ar mai exista rai,daca Dumnezeu nu ne-ar ierta am ajunge toti in iad pentru ca da,greseala e "omeneasca" si nu putem spune ca a intervenit o "forta" care ne controleaza si ne sopteste strict ce sa facem,o facem pur si simplu,involuntar,cu zambetul pe buze si lasam in urma multe.
Si nu stim de ce...