Nu renunţa la tine, când crezi că eşti pierdut

  Se uită în jurul ei şi tot ce vede este doar întunericul, care nu face nimic altceva decât să îi păteze-n negru despresia în care e prinsă. Îşi simte corpul între două lumi - viaţă şi moarte - dar nu o poate auzi decât pe cea din urmă. E conştientă de ea şi de puterea pe care o are asupra-i.  Şi, mai presus de toate, o cheamă. Mereu a chemat-o în clipele de cruntă neputinţă, în care mintea e asemeni unui cadavru care ieri încă respira.
  Îşi mângâie burta şi încearcă să-şi ţină lacrimile; o îngrozeşte ideea de a ieşi din tăcerea din jur. Însă durerea este prea mare, mult prea mare pentru o tânără femeie care a îngropat o parte din ea. Pentru totdeauna. Gândurile ei deja nu se mai pot întoarce în urmă, sunt străine de viitor, agăţate doar de un prezent care nu promite absolut nimic. Sau sunt inexistente, ceea ce prevede totul - un sfârşit forţat şi dureros. Oare şi necesar?
  [Cu ultimele puteri, se ridică din pat. Se îndreaptă spre fereastră, păşind inconştientă, şi priveşte spre ploaia care se scurge pe strada neagră. Totul este negru acum... Se uită în gol, fără sa aştepte ceva, fără să spere nimic. Doar urechile-i mai aud de undeva, de departe, strigătul unui tunet din care nu a mai rămas nimic, doar uitarea. Stă rezemată de sticlă, cu ochii închişi, sprijinită pe genunchi, ca şi când ar închina spre cerul noros o ultimă rugăciune.]
  Dar tot ce face este să se gândească la fiica EI, pe care parcă o aude plângând, zi şi noapte, noapte şi zi. O aude parcă acolo, in sicriu şi ar vrea să-i ia trupuşorul din mormânt, să-i mai simtă mirosul proaspăt de bebeluş încă odată... pentru tot restul timpului din univers. Instinctul de mamă nu ii permite să renunţe la iluzia că va veni o clipă în care vor respira acelaşi aer. Iar daca nu aici, atunci acolo.
  Îşi strecoară din nou mâinile pe sub pijama albastră şi îşi lasă răceala lor pe pântecul care i-a generat atâta durere. Începe să îl lovească lent, apoi tot mai tare, până ce lacrimile nu mai pot sta prinse pe acea privire crispată. Şi totuşi, suferinţa ei nu e fizică, nu mai simte nimic din lumea asta, iar sufletul încă se zbate între viaţă şi umbrele de dincolo.
  Doar o voce interioară o opreşte, pentru câteva clipe, din goana spre finalul călătoriei: "Nu renunţa la tine, când crezi că eşti pierdut." Chiar ar fi în stare de aşa ceva?