Ploua încet. Atât de încet, încât norii păreau îmbibaţi în apă pentru
eternitate. Încă era întuneric, deşi nu mai era mult până ca răsăritul să
apară încet şi să dea foc aerului. Dar e plăcut, e acea noapte de vară care
pare o după-amiza caldă aruncată-n umbre târzii.
Şi totuşi, o nelinişte ciudată se resimţea în vântul abia perceptibil, care s-a răsfrâns subtil asupra trupului încă obosit al lui Angie. “Poate de vină este vremea asta care nu ştie ce vrea” – se gândea ea. “Sau coşmarul din care m-am trezit acum câteva minute”. Amintindu-şi de el, simţi cum se înfioară, în ciuda efortului de a-l şterge din minte pentru totdeauna...cel puţin pentru acele clipe, în care tot ce avea nevoie era o poartă de evadare in linişte.
Una dintre ciudăţeniile ei este nevoia de a se regăsi constant. Are nevoie de ea în aceeaşi măsura în care are nevoie de cei din jur, iar dependenţa de timpul petrecut doar cu ea insăşi este un lucru firesc si necesar, în viziunea ei. Asta simţea şi atunci - că trebuie să-şi găsească alinare in propriul interiorul, poate un sprijin in faţa unui presentiment care o speria. Era straniu cum setea de amintiri a apărut, pe neaşteptate, în acea noapte încă neagră.
În minte i-a apărut imaginea ei-copil şi a încercat un regret, aruncându-şi privirea în primii ani ai începutului său. Se vedea mică si neajutorată, deşi mereu a avut parte de ocrotirea exagerată a părinţilor. Dar nu, în acea clipă nu se putea imagina decât fragilă… fragilă şi fără ajutor. Deschise ochii, încercând să-şi redirecţioneze gândurile în prezent. Ar fi vrut să scrie ceva, să-şi exteriorizeze cumva teama prin artă, dar îi era imposibil în acele circumstanţe. Oricum, nu credea că era capabilă de asta. Putea doar să stea acolo, pitită pe pământul care se transforma încet în noroi, şi să se abandoneze stărilor care o copleşeau. Care parcă o topeau într-o transpiraţie rece de care nu era conştientă. Se afla afară, în curtea largă din spatele casei, aşa cum obisnuia în momentele în care avea nevoie de reculegere. Însă nu a reuşit să o facă; voinţa ei s-a dizolvat într-un tremur de neîncredere, iar plânsul o adâncea mai puternic în nedumerire.
Încă lumina nu se arăta la orizont când ea s-a ridicat pentru a merge inăutru. Păşea inegal, încă prinsă între coşmar, gânduri stranii şi realitate. Avea impresia că ceva s-a schimbat, că nu va mai putea fi niciodată ca atunci, că inocenţa rămâne intiparită în paşii pe care i-a lăsat în noroi… urme, care mâine nu vor mai exista.
Unele lucruri se intuiesc, pur şi simplu. Fără a avea nevoie de explicaţii, fără a cere răspunsuri, intuiţia aduce în faţa oamenilor semnale la nivel subconştient… inutil însă, când mecanismul interior de apărare uită să ceară ajutor. Iar Angie a simţit, însă doar atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu