When innocence turns to violence(Episode 4)

Angie s-a aplecat spre căţeluşă fără teama, i-a luat capul în palmele sale şi a privit-o cu atenţie, ca şi când, la nivel inconştient, ar fi pretins de la ea răspunsuri ale unor întrebări care o ardeau pe dinăuntru. Se uita cu atenţie în ochii ei mari şi încerca sa ghicească unde i-a mai văzut, de ce i se păreau atât de familiari. O speria starea asta de neechilibru interior şi totuşi rămânea calmă, mângâind încontinuu, fără să-şi dea seama, blana patrupedului care părea uşor agitat în preajma ei.

În aer s-a creat o tensiune uşoară, care i-a generat fetei starea moleşitoare de dinaintea unei furtuni de proporţii. Gândurile i se încâlceau în minte şi o derutau. Vedea, cu o viteză uimitoare, imagini demult uitate, care dispăreau în fracţiuni de secundă pentru ca altele sa le înlocuiască. Le vedea, de vedea mereu, apoi tot ceea ce i se aşternea înaintea-i era o pată neagră care se învârtea odată cu ea. Apoi nimic. Dorothy a început să latre cu disperare, acolo langă ea, dar ea o auzea ca de la mii de metri distanţă, parcă din altă lume, în care doar auzul, nici măcar creierul, dă dovadă de o activitate ce tinde spre valoarea minimă. Însă în scurt timp un sunet asurzitor a crăpat aerul, iar probabil sperietura care a zguduit-o pe Angie a scos-o brutal din acea stare cu care nu s-a mai întâlnit până atunci. Şi-a ridicat uşor capul şi tot ce a văzut în dreapta ei, la o distanţă relativ mică, a fost imaginea a două maşini complet distruse.

„ …un accident!”, îşi spuse ea în gând, simţind cum emoţia… sau frica… o sugrumă încet, ca şi când ea s-ar fi aflat în locul nefericiţilor care încă nu ştia dacă mai erau în viaţă ori dacă moartea i-a târât în griul fără întoarcere. Voia sa plece de acolo, dar încă era întinsă pe jos, negăsindu-şi puterea de a se ridica de una singură. Corpul îi era amorţit şi era mult prea confuză pentru a şti ce să facă în acel moment. Ochii îi erau aţintiţi asupra lui Emily, care părea cuprinsă, în toată fiinţa, de un şoc care a avut un impact extrem de puternic asupra ei. Încercă să-i spună ceva lui Angie, dar buzele i se mişcau haotic, fără să-şi găsească vreun cuvânt care să le însoţească. A observat-o cum se apropie de ea, însă privirea i-a fost înnegrită din nou şi putu doar să simtă cum se afundă într-un abis în care simţurile-i pier şi nu mai ştie de ea.

[*În dimineaţa următoare*]

S-a trezit devreme şi, în mod ciudat, era complet lucidă. Îşi aduse instantaneu aminte de toate cele petrecute cu o zi înainte. Nu voia să o cheme pe Emily, simţea doar nevoia de a fi singură. Totul era atât de straniu… imaginile care i se învârteau în cap înainte de a se prăbuşi la pământ, accidentul care a avut loc atât de aproape de ea… Şi totuşi, de ce i se părea atât de familiară apropierea asta de moarte? Îi spusese Emily ceva despre sfârşitul sfâşietor al familiei sale, dar încă nu era pregătită să-l accepte ca pe o realitate. Nu concepea să fie orfană. Nu, asta nu!

Îşi aruncă ochii obosiţi şi acum înlăcrimaţi spre geam. Soarele era acolo, aerul uşor cald intră în cameră şi mirosul pe care doar atunci în sesiză i se părea ademenitor de dulce. Oare era pregătită să înceapă cu adevărat o viaţă nouă? Ori trecutul, deşi şters din memoria ei, o va urma mereu, mereu, fără încetare? Nu ştia răspunsul, nu-l căuta, voia să poată să se detaşeze de tot. Măcar atunci, în acea dimineaţă în care lucrurile par a reveni, oarecum, la normal. 

Şi-a cufundat capul în pernă şi a încercat să adoarmă din nou, dar neliniştea a ţinut-o trează în continuare.

Ganduri...

Alunecau usor pe chipul finut conturat frumos cu o aura aurie de parul blond.O priveam cu interes,fara un motiv anume,ar fi iesit o imagine frumoasa daca as fi avut o camera,desi detest pozele.De ce sa pui gandurile pe hartie,e ce sa nu le lasi sa curga?Imaginatia si inima trebuie sa fie ca o cascada in continua miscare,miscare care sa ne tina vii,fara de care nu am mai putea privii nimic,probabil doar intuneric si cu siguranta nu vrem asta...
Imi placea sa privesc oamenii,nu de mult statea si incercam sa ma detasez de ploaia grea care imi lovea fata,era o durere surda,fiecare picatura rece parca aducea altceva,ceva nou,nemaistit pana atunci.Priveam cu ochi fugitivi pe fiecare in parte,alergau de frica ploii.Nu am inteles niciodata asta...e atat de frumoasa,creativa,pura,nu te raneste,te alimta cu picaturi reci sau calde(toti avem nevoie de asta cateodata)si totusi toata luma fuge de ea.Era ciudat cum intr-un parca gol,maturat de apa marunta eu ma detasam de lume si priveam necontenit aceea frenezie.Eram fascinata de modul in care,intr-un singur minut dispare totul,poate asa va fi si l-a sfarsit,asa a fost si la inceput.
Oh,Doamne unde ma duceam cu gandul...
Sunt momente in care nu mai pot oprii ganirea,nu mai pot diviza imaginatia si nu ii pot spune "stop".Desi aveam privirea goala gandurile imi alunecau frenetic pe retina,vedea imagini,auzeam voci care de fapt nu existau si chiar daca nu eram nebuna imi placea acest sentiment,era ceva diferit,nu il am de prea multe ori in viata dar atunci a fost puternic,poate ploaia ma influenteaza,poate creierul uman functioneaza altfel in contact cu apa...sau poate doar al meu.
De mic copil mi se spunea ca am imaginatie bogata,dar toate aceste flash'uri asimetrice care imi alunecau pe creier erau cam prea mult.
Imi imaginam oamenii altfel,nu neaparat mai buni,doar altfel,o lume mai putin fada,fete mai zambitoare,un soare mai putin stralucitor si o ploaie ceva mai calda.Nu aveam dorinte pentru varsta mea.Nu voiam ca scoala sa ia foc sau ca profesoara de latina sa fie gasita moarta in cada,aveam ganduri cel putin marete,de schimbare in mai bine,unele de distrugere chiar,de cele mai multe ori cadeau in fantastic,majoritatea fiind nerealizabile.
Cu fiecare cuvant pe care il scriem,fiecare sunet pe care il auzim si cu fiecare imagine pe care o vedem,imaginatie devine din ce in ce mai vasta si putem schimba ceva in bine,nu doar la noi.Uneori e prea mult,adevarat si trebuie sa stim sa o controlam,dar trebuie sa avem si momente de "liniste" in care sa stam nemiscati si sa privim frenezia din jurul nostru.Sa creem o poveste pentru fiecare om,sa ne imaginam ceva legat de el,pe care,probabil,intr-o zi il vom cunoaste si vom afla ca aceea imagine din capul nostru coincide cu realitatea.Imaginatia este un taram inca neexperimentat de multi,din pacate.Mai bine o lasati sa curga,sa va imaginati ce vreti,sa credeti in asta,sa creeati noi orizonturi pentru mintea voastra.

Astăzi parcă nu-i

Ceru-i gol astăzi
   şi doar vântul mai lasă-n urmă
şoapta surdă a tăcerii ruptă-n invizibil.
Trotuarele devin pustii, aerul parcă le 
    striveşte griul şi-l răcesc,
lăsând cenuşă-n urmă.
Se intunecă, lumina se dizolvă 
             în ceva superior ei.
     - se-ntunecă şi soarele în amorţire,
   se desface în amurg şi se înstrăinează de lume,
 ploaia îl stinge şi fulgerele-l aprind iar,
      până nu mai există.
Noaptea se aruncă peste tot nimicul din jur;
   nu vede viaţă, doar frânturi de adormire
              ale unor suflete scârbite de
           nonculori si vid, de un astăzi care,
     prin absolutul lipsei de tandreţe şi 
        lumină, parcă nu-i.

When innocence turns to violence(Episode 3):

Au urmat 3 ore de visare incetosata.Subconstientul adancit intr-un intuneric profund era acum invadat de trairi departe de a fi reale,vise greu de realizat si amintiri frumoase din anii copilariei.Simtea un tiuit ausurzitor chiar daca aparatura era oprita si ea doar dormea,un somn cat se poate de normal pentru oricine,un capat de lume pentru ea.

Acoperita cu o patura grea in care persista un miros oribil,Angie se simtea acum straina,straina de rezerva in care statea,straina de lume,straina de toata forfota din spital,straina de ea.Privea cu ochii largi,mai curati ca niciodata tavanul mucegait la colturi urmarind cu privirea o musca.Nu era constineta pe deplin de ea,nu era constineta de ceea ce vroia,ce gandea,ce trebuia sa gandeasca si daca mai avea la ce sa se gandeasca.

Deodata ridica un picior atingandu-si calcaiul cu mana si privind uimita punctul de “intalnire” a celor doua.I se parea ceva familiar la miscarea asta si simtea ca poate sa il indoie si mai mult,sa isi atinga chiar si fruntea,se simtea dezghetata,parca tocmai iesise dintr-o cutie de conserve si acum revenea la viata,ca o floare ca face primul contact cu lumina soarelui,ca o omida care se transforma in fluture,se simtea bine,era libera si un zambet larg ii aparu pe fata.Incepu sa rada zgomotos fara sa mai duca mana la gura cum facea de obicei.A avut o clipa in care a uitat de tot si de toate,in care a uitat de accident,de copilarie,de pierderi,esecuri si vise.Se simtea vinovata pentru fericirea ei dar nu putea cadea inapoi in depresie si stia ca tatal ei ar fi vrut-o fericita.El o indrumase sa ia cursuri de balet,era “lebada lui” chiar daca ea nu-si mai amintea asta,stia doar ca ei nu mai sunt si era convinsa ca au fost niste oameni buni.O forta interioara o impingea sa se ridice si sa mearga,zambea incontinuu si se uita in sus,isi cauta cu privirea familia,cauta o farama de trecut.Cazuta din nou pe ganduri,ganduri sterse fara un sens anume se trezii in mijlocul camerei albe.Statea in picioarele goale pe podeaua gri perla si se uita in sus.

-Domnisoara,ce faceti aic?

Angie nu intelesese niciodata de ce Emily I se adresa cu “domnisoara” fiind ca o a doua mama pentru ea,I se parea mult prea “imperial” si toate apelativele ca “doamna” sau “domnisoara” I se pareau de prisos.

-Evoluez.si Angie o privii cu caldura si,fara motiv cu compatimire.

Emily se dadu un pas in spate si chiar daca normal i-ar fi spus “mai bine evoluati in pat,o sa raciti”in camera era o liniste mormantala si doar vocile si pasi de pe coridor o mai perturbau.Angie privea catre geam facand abstractie de asistenta care o privea admirativ in ansamblu.Privea soarele si parca cu o abilitate in plus il putea privii cu ochii larg deschisi fara a fi deranjata catusi de putin.

-Semeni cu mama ta,ochii va stralucesc la fel si parul,forma fetei,buzele…a fost atat de fericita sa afle ca esti fata,era convinsa ca o sa-I calci pe urme.

Angie isi lua privirea de la geam si mai ca sarii pe Emily si o lipii de perete.

-Spune-mi mai mult.Cine era mama?Cum o chema?Am inteles ceva de un frate…Zi-mi!

Doctorul Dickenson ii daduse oridne clare sa nu ii spuna nimic,starea ei fiind si asa precara.Dar Emily nu putea tacea,neavand copii Angie a devenit fiica sa,o iubea nespus si I se parea nedrept sa fie privata de trecutul ei.

Avea ambele maini pe umerii ei si o privea cu ochii mari.Avea nevoie sa descopere,statea ca pe ace sa afle tot despre familia ei,cine era,cine erau ei,cum era ea,era o persoana buna,poate era parsiva,rea.Avea nevoie de informatii ca de aer.

Emily o lua usor de mana,o aseza pe pat si isi trase un scaun in fata ei.

-Mama ta a fost o femeie foarte frumoasa,Angie.Te-a iubit mult si a cautat sa iti fie numai bine.Se simtea putin data la o parte cand vedea ca mergi la pescuit cu tatal tau sau ca lipsesti de la lectiile de balet in favoarea unui meci de baseball cu Drew.

-Drew e tatal meu?

-Ta,pe mama ta o chema Margaret iar pe fratele tau Tommy.Niciodata nu te-ai inteles cu el si a avut perioade in care se simtea exclus,mama ta vrand o fata din totdeauna.Toata lumea credea ca sunteti gemeni,chiar daca tu negai vehement.Mama ta a fost dansatoare profesionista si,ramanand gravida la o varsta frageda a trebuit sa renunte.Si-a dedicat intreaga viata voua si credea cu tarie ca va avea o fata pe care sa o indrume dupa bunul plac,care sa ii duca performantele mai departe.Si chiar daca a avut un baiat l-a iubit mult pe Tommy,2 ani mai tarziu a ramas din nou insarcinata si nu te-a mai lasat din brate nicio clipa in primele 5 luni.

Angie se uita rupa de realitate le un flacon de pastile de pe masa ruginita.Nu schita niciun gest,Emily se uita la ea intrebandu-se pe sine daca e bine.Era liniste,prea liniste pentru un spital si parca nimeni nu mai mergea pe culoare.Angie indrepta brusc privirea catre Emily,pret de cateva secunde o privii in ochi parca intreband-o cu jale “de ce”.Sari de pe pat si o lua in brate.Nu plangea,sustina incet si incerca sa-si tina respiratia pentru a nu ofta,Emily o stranse tare si ii sopti ca totul va fi bine si ca va avea ea grija de ea.

Doctorul Dickenson nu se afla la spital in acea zi,fiind plecat la un seminar inafara orasului,probabil daca ar fi fost prezent Emily nu i-ar fi putut povestii nimic lui Angie,probabil ar fi fost nevoita sa ii mai injecteze un calmant si sa se inchida in baie sa planga de suparare.

Emily o tinea in continuare de mana fara sa spuna nimic.

-Si acum ce?

-Acum vei incepe o viata noua,te voi ajuta pe cat posibil si iti voi da tot ce ai nevoie.Esti desteapta,iti vei gasi un loc de munca.Si Dorothy abia asteapta sa te vada…

La auzirea numelui catelusei Angie tresarii,parca in cap ii venii o imagine vaga dintr-o padure unde alerga cu ea in fiecare dimineata.Nu a spus nimic,nu a schitat nimic si nici nu a intrebat cine este Dorothy.

-Apreciez tot ce vrei sa faci pentru mine dar nu vreau sa fiu o povara.

-Nu esti o povara.si ii puse mana pa umar.Esti nepoata mea,stii…eu nu pot sa fac copii iar atunci cand te-ai nascut a fost un moment special.

Emily se ridica si o prinse zdravan de brat pentru a o trage in sus.Scoase valiza de sub pat si intr-o graba nebuna ii puse lucrurile in ea cu o precizie de asistenta.Angie statea sprijinita de perete si se uita mirata,imbracata in camasa de noapta lunga si larga cu ce frenezie ii face aceasta bagajul.Cu aceasi rapiditate ii si aruncase si o pereche de jeansi si un tricou pe pat.

-Imbraca-te repede,merg sa iti semnez fisele de externare.

Cand se intoarse,Angie statea in capul patului admirandu-si mainile firave gandindu-se ca sunt nefiresc de subtiri.

-Hai,domnita,sa mergem!

O saruta usor pe crestetul capului si iesira in graba din spital.

Dupa 2 luni de uitare adancita in intuneric si neputinta,Angie era sub razele soarelui.Vedea tot si totusi nu intelegea nimic.Era o frenezie de nedescris cu oameni accidentati dusi de urgenta pe targa,imaginea din parcarea spitalului nu era una prea placuta si cu siguranta nu era una care sa-I faca o imaginea prea buna despre “lumea de afara”.Voia sa atinga tot,sa simta,se uita cu ochii larg deschisi si intorcea capul in toate partile.

Au urcat rapid in masina micuta a lui Emily si au pornit spre casa.

Cu ochii pierduti dar curiozi,gata sa descopere tot ce era de descoperit,Angie se uita pierduta pe geam la tot si la toate,ii placea cum se vede imaginea din mers si mai ca atingea sticla cu nasul.Intorcea capul brusc dupa fiecare persoana ce I se parea mai diferita,lucru ce o amuza terbili pe Emily care nu a putut sa nu rada.

-Ce e?

-Esti ca o papusa scoasa din cutie care abia acum face cunostiinta cu lumea.

Angie zambii usor neintelegand pe moment daca aceasta glumeste sau incearca sa o tachineze.

-Hai printesa,am ajuns.

Angie cobora din masina uitandu-se la cerul de un alb imaculat,niciun nor,ceva nemaivazut chiar si pentru Emily.

-Ce face fetita?Hai la mama,Dothy.

Angie s-a schimbat la fata imediat ce a vazut-o pe Dorothy,un ciobanesc german superb care,din nou i-a starnit si mai multe amintiri pe care nu s-a riscat sa le exprime.Inca nu avea incredere in nimeni si nimic si faptul ca Dorothy a inceput sa o linga si sa o adulmece dand din coada pentru prima data cand a vazut-o(dupa cum credea ea)a fost ceva impresionant si se simtea iubita.Chiar si de un patruped era iubita.Dupa atata timp de intuneric si neputinta Angie avea pe cineva,avea un loc unde sa stea si 2 fiinte care o iubeau cu adevarat.

Primul sondaj:Ce gen de carti cititi?

Cum acesta este un blog cu si despre ganduri sincere conturate cu un iz poetic si de ce nu dramatic dupa placut fiecaruia dintre noi(adica eu si Cristina)care,evident avem stiluri diferite m-am gandit ca primul sondaj sa fie despre genurile voastre literare preferate.
Mereu am avut curiozitatea stranie de a stii ce prefera oamenii.In materie de filme,muzica sport si acum literatura.Si chiar daca nu mai sunt atatia oameni care sa citeasca,avand in vedere ca va aflati aici tind sa cred ca preferati sa va lasati purtati de o carte buna decat sa pierdeti timpul fara rost.
Avand aceasta certitudine,acum vreau sa vad si ce genuri va atrag cel mai mult,asa ca va invit sa votati la primul sondaj de pe acest blog.

Ce gen de carti cititi?
(regret ca nu a intrat intreg sondajul in imagine)

When innocence turns to violence(Episode 2)

     *Cu o zi înaintea accidentului*

          Ploua încet. Atât de încet, încât norii păreau îmbibaţi în apă pentru 

eternitate. Încă era întuneric, deşi nu mai era mult până ca răsăritul să

apară încet şi să dea foc aerului. Dar e plăcut, e acea noapte de vară care 

pare o după-amiza caldă aruncată-n umbre târzii.

Şi totuşi, o nelinişte ciudată se resimţea în vântul abia perceptibil, care s-a răsfrâns subtil asupra trupului încă obosit al lui Angie. “Poate de vină este vremea asta care nu ştie ce vrea” – se gândea ea. “Sau coşmarul din care m-am trezit acum câteva minute”. Amintindu-şi de el, simţi cum se înfioară, în ciuda efortului de a-l şterge din minte pentru totdeauna...cel puţin pentru acele clipe, în care tot ce avea nevoie era o poartă de evadare in linişte. 

Una dintre ciudăţeniile ei este nevoia de a se regăsi constant. Are nevoie de ea în aceeaşi măsura în care are nevoie de cei din jur, iar dependenţa de timpul petrecut doar cu ea insăşi este un lucru firesc si necesar, în viziunea ei. Asta simţea şi atunci - că trebuie să-şi găsească alinare in propriul interiorul, poate un sprijin in faţa unui presentiment care o speria. Era straniu cum setea de amintiri a apărut, pe neaşteptate, în acea noapte încă neagră.

În minte i-a apărut imaginea ei-copil şi a încercat un regret, aruncându-şi privirea în primii ani ai începutului său. Se vedea mică si neajutorată, deşi mereu a avut parte de ocrotirea exagerată a părinţilor. Dar nu, în acea clipă nu se putea imagina decât fragilă… fragilă şi fără ajutor. Deschise ochii, încercând să-şi redirecţioneze gândurile în prezent. Ar fi vrut să scrie ceva, să-şi exteriorizeze cumva teama prin artă, dar îi era imposibil în acele circumstanţe. Oricum, nu credea că era capabilă de asta. Putea doar să stea acolo, pitită pe pământul care se transforma încet în noroi, şi să se abandoneze stărilor care o copleşeau. Care parcă o topeau într-o transpiraţie rece de care nu era conştientă. Se afla afară, în curtea largă din spatele casei, aşa cum obisnuia în momentele în care avea nevoie de reculegere. Însă nu a reuşit să o facă; voinţa ei s-a dizolvat într-un tremur de neîncredere, iar plânsul o adâncea mai puternic în nedumerire.

 Încă lumina nu se arăta la orizont când ea s-a ridicat pentru a merge inăutru. Păşea inegal, încă prinsă între coşmar, gânduri stranii şi realitate. Avea impresia că ceva s-a schimbat, că nu va mai putea fi niciodată ca atunci, că inocenţa rămâne intiparită în paşii pe care i-a lăsat în noroi… urme, care mâine nu vor mai exista.

Unele lucruri se intuiesc, pur şi simplu. Fără a avea nevoie de explicaţii, fără a cere răspunsuri, intuiţia aduce în faţa oamenilor semnale la nivel subconştient… inutil însă, când mecanismul interior de apărare uită să ceară ajutor. Iar Angie a simţit, însă doar atât. 

Artistul dispare

Muşchii se încoardă şi privirea

   prinde conturul furiei, îmblânzită doar 

       de cafeniul ochilor - care prinde viaţă când

    orice oglindire a expresivităţii tinde să

           piară, fără urme, în neant.

Artistul dispare. Şi simte, în interiorul

    zbuciumat de neputinţă, cum totul

devine sec, cum aripile minţii

         se prăbuşesc, luând foc în aerul

    ce duce spre abis.

Astăzi rămâne doar omul. Omul gol, lipsit 

          cu desavârşire

   de capacitatea de a crea, atunci când dorinţa

 prea mare macină încet - într-un non-sens absurd - 

                          puterea.

Astăzi - e gri, e gol şi-i rece, chiar şi cu

 Soarele revărsânduse-n raze.

Gândurile se zbat, într-un creier care

   parcă a uitat să mai vrea să le-nţeleagă.

Iar foaia din faţă rămâne şifonată şi pustie,

    udată de-o lacrimă semnată de eşec.

Artistul nu mai are culoare acum,

    e doar o umbră

  a propriului talent.

Our Untold Story(by Andreea McKagan)

Andreea este atat de prinsa de povestea asta cu cele 3 surori despartite la nastere incat s-a hotarat sa o asterne pe hartie iar eu mi-am permis sa o postez aici pentru a vedea si publicul larg ce poate debita un creier de geniu.
Urmatoarea povestire este scrisa si gandita exclusiv de Andreea McKagan(n-am scris Rujan ca sa arate mai teatral).

E ingrozitor ca toata viata sa traiesti fara sa stii care sunt rudele tale adevarate,fara sa-ti cunosti surorile de mult pierdute.Printr-o asemenea tragedie au trecut trei fete:Sianna,Sunshine si Debbie,care au fost despartite la nastere in 3 colturi ale Americii,un singur lucru unindu-le: dragostea pentru arta.

-Sianna,cand vezi ca adversarul se ridica aplici neaparat sulita,fara sa stai pe ganduri!

-Da,domnule antrenor!

-Iar cand simti ca nu mai poti,trage puternic aer in piept si motiveaza-te!

-Am inteles!striga Sianna care aproape sare pe antrenor sa il bata.

Adevarul era ca luptele nu erau deloc usoare.Trebuia sa ai multa tenacitate,forta si control.La care mai pui antrenamente de dimineata devreme pana seara tarziu.Sianna insa era obisnuita,era cea mai buna luptatoare din lotul sau si avea desigur multe premii si medalii.Dezgustata fiind de colegii sai superficiali a incercat de mica sa fie cu o treapta mai sus decat ceilalti,a fost o adevarata luptatoare si pana si ea era mandra de sie insasi.Traia in Los Angeles,un oras in care pericolele te pandesc la fiecare pas.Insa ea se obisnuise.Era ceva mai diferita fata de ceilalti adolescenti,putem spune chiar mai matura.Iubea intr-adevar arta,indiferent de ce fel era ea.Canta la voce intr-o trupa in plina ascensiune numita The Mopz,desenele ei erau intr-o galerie(ce-i drept micuta,insa erau apreciate) si era pasionata de romane politiste si criminalistica.

In Seattle traia o fata pe nume Debbie,chitarista in The Drunk Toddlers,trupa pe care a planuit-o inca de mica,insa nu a reusit sa o formeze decat acum un an si 4 luni.Chitara era viata ei,dupa indelungi prietenii esuate chitara era singura care ii alina durerea.Era o fire nepasatoare,ajunsese sa nu mai puna suflet in nicio prietenie sau relatie,doar in cantecele pe care le compunea cu colegii de trupa,cam singurele fiinte umane care o intelegeau.Oricat de aproape i-ar fi fost familia,aceasta se simtea singura si credea ca rostul ei este sa stea in grupuri restranse de oameni.Unii o considerau teribilista si ciudata,insa nu era deloc asa.Era o persoana perfect normala,insa doar nu lasa pe nimeni sa ii intre pe sub piele.Visul ei era sa traiasca viata intensa de rockstar,de aceea punea trup si suflet in cantecele ei si era absolut increzatoare ca in viitor va ajunge mare.Pasiunea ei era arta,insa ii placea si stiinta,intrucat putea sa stea o noapte intreaga meditand asupra unei ecuatii matematice complicate sau studia din toate punctele de vedere o stea obisnuita de pe cer.Isi mai varsa din cand in cand amarul in alcool si tigari,acestea din urma fiind viciul ei principal.

O alta fata,un alt oras.Sunshine traia in New Jersey.O fata cuminte,cumsecade,visul oricarui parinte.Literatura era dragostea vietii ei.Putea sa stea nopti de-a randul citind carti,compunand chiar,fara sa se plictiseasca.Era un elev model,o fata delicata si timida.Din acea faptura nu puteau iesi decat lucruri bune.Un singur lucru o facea diferita fata de ceilalti:muzica buna.Traind intr-un oras in care majoritatea tinerilor ascultau comercialisme,aceasta a reusit sa ramana convertita la muzica de calitate.Lua in lectii de chitara,era chiar si intr-o trupa,Good Times USA.Era melancolica,plangea chiar des din motive numai de ea stiute.Un lucru este cert insa,asta o linistea si ii dadea putere.Nu era chiar atat de inocenta pe cat parea,avea ganduri si mai negre,insa niciodata nu le mediatiza si isi lasa la suprafata doar partea buna.

Intamplarea face ca in Los Angeles sa se sustina un concurs al trupelor in plina ascensiune din toata America.Astfel Sunshine si Debbie erau deja ajunse in L.A. cu Good Time USA si The Drunk Toddlers.Sianna participase deja la prea multe concursuri de gen si The Mopz castigase notorietate,era deja o trupa cunoscuta in oras.Cantasera in niste cluburi si aveau chiar si un fan club infiintat de colegii lor din liceu.

Ca in fiecare zi,Sianna si colegii din trupa mergeau intr-un mic bar pentru a bea o bere.Debbie si Sunshine deja facusera cunostiinta intr-un alt bar din Los Angeles.Isi gasisera multe lucruri in comun si erau chiar foarte surprinse ca se aseamana atat de mult.Un singur lucru era diferit la ele: Sunshine era linistita si la locul ei,Debbie nu prea era pe craca ei.Ii placea sa barfeasca si sa jigneasca persoanele de pe strada,se lua de orice nu-i convenea,mai punea piedici persoanelor,si ma rog,orice nu facea o persoana normala.Lui Sunshine nu ii era totusi rusine cu prietena ei,chiar ii placea sa-si gaseasca prieteni mai diferiti si parca avea si ea o mica dorinta de a se schimba putin.Voia sa iasa din pielea fetei cuminti si sa guste din plin viata de hoinar.Asadar,ajung in clubul in care isi facea veacul Sianna.Ea era oaspete de onoare al barului,doar in cazuri foarte rare lipsind de acolo.Ea,dura din fire(o ajuta si constructia atletica si faptul ca stia sa se bata), a reusit sa goneasca niste clienti enervanti,fapt care a facut lumea sa se fereasca de bar.Asadar,numai in cazuri foarte speciale cineva necunoscut putea intra in “barul Siannei”.Intrate acolo,Sunshine si Debbie dau nas in nas cu Sianna:

-Cine sunteti si ce va aduce aici?sare aceasta la ele.

-Stai usor,fato.Am venit pentru o bere.O putem primi?spune Debbie care,spre deosebire de Sunshine,nu se arata speriata de Sianna.

-Tupeista fata…Imi place! I-ati prietena si serviti-va cu bere.Platesc eu.

-Stai putin.Nici macar nu ne cunostem!Esti sigura?spune surprinsa Sunshine.

-Desigur!Nu sunteti de prin preajma,nu?

-Ah,nu.Eu sunt din Seattle iar ea din New Jersey.Am venit pentru concursul acela cu trupe.

-Oh,niste nenorociti!Nu va recomand sa va duceti acolo.Nicio trupa care a participat nu a devenit asa cunoscuta cum zic organizatorii.Am simtit asta pe pielea mea.

-Ai o trupa?spun cele doua.

-Da,sunt solista la The Mopz.

-Eu am auzit de voi,sunteti buni,spune Debbie.

-Multumim.Si,voi doua aveti o trupa impreuna?

-Ah,nu,ne-am intalnit tot azi,aici.Eu sunt chitarista intr-o trupa numita Good Times USA.

-Si eu tot chitarista,in The Drunk Toddlers.

-Inspirat nume!Ah,scuze,nu m-am prezentat.Eu sunt Sianna.

-Eu sunt Sunshine,incantata de cunostiinta!

-Iar eu Debbie.Imi pare bine!Deci,zici sa nu mai participam la concurs?

-Nu am zis asta,v-am zis doar ca aia sunt doar niste masini de luat bani.Daca nu le dai plicuri groase nici nu se uita la tine.In orice caz…aveti unde sa dormiti?

-Pai,eu si trupa nu prea avem.Speram sa mergem la un motel sa inchiriem o camera,spune Debbie.

-Nu-ti fa probleme,veniti la mine!Am niste camere goale.

-De unde pot avea incredere in tine?

-Nu-ti fa griji,sunt cunoscute pe aici pentru faptul ca mai gazuiesc unele trupe venite pe aici in turnee.Iar tu,draguto?Unde dormi?

-Acum ca am aflat asta,sper ca tot la tine!

-Si mai bine!Stiti,e ceva la voi doua care imi place.In fine,sa lasam presupunerile deoparte si sa bem ceva.

Fetele povestesc tot felul lucruri si ajung la concluzia ca toate trei se aseamana extraordinar de mult.

-Si…credeti ca am putea fi surori?spune curioasa Debbie.

-Ah,in niciun caz!Asta ar insemna ca doua dintre noi,sau chiar toate sa fim adoptate.Eu una pot sa zic ca sunt sigura ca nu sunt adoptata!zice Sunshine.

-De unde stii?Eu spre exemplu am aflat acum un an ca am fost luata dintr-un centru de plasament la 2 luni de la nastere,spune Sianna care nu se arata afectata deloc de asta.

-Stiu sigur!Adica,simt asta!

-Mai ai frati?

-Nu.

-Semeni macar umpic cu ai tai?

-Ah,nu prea.Suntem firi diferite,nici la fizic nu seman cu ei mai deloc.

-Ha,e clar!Esti adoptata!spune Debbie.

-Dar e imposibil!Tu Debbie?

-Eu am aflat ca sunt adoptata de la o familie de dependenti care faceau copii in fiecare seara.Eu am fost mai norocoasa si am fost adoptata de o familie mai putin vicioasa.

-E extraordinar!Si parintii mei tot dependenti au fost!exclama Sianna minunata de acest lucru.

-Eu tot nu zic ca sunt adoptata…

-Ba esti!E evident,Sunshine!Nu ti se pare ciudat ca niciuna dintre noi nu are frati sau surori,ca niciuna nu seamana cu parintii adoptivi?Nu sunt prea multe coincidente?Asta e destinul nostru!sa ne italnim si sa ne unim fortele.

-Bine,am inteles.dar nu imi pot reveni din soc!E ciudat.Am venit din cealalta parte a tarii pentru a castiga un concurs de muzica si uite-ma aici band bere cu surorile mele pierdute!

Intr-adevar,era ciudat.Acesta era ultimul lucru la care aceste fete s-ar fi gandit vreodata.Soarta insa le-a unit,au lasat cele trei formatii si au format una doar a lor,selectand un membru din Mopz,Drunk Toddlers si Good Times USA pentru a le acompania.La insistentele Siannei trupa s-a numit Sweet Leaf si a avut mai mult succes decat ar fi avut cele trei trupe la un loc.Intr-adevar,cu o voce extraordinara si cu doi chitaristi de exceptie nu se putea crea nimic in afara de magie.Sunshine a aflat in cele din urma ca era adoptata,fiind putin afectata de asta pentru ca surorile ei o incurajau si o sustineau.Nu au vrut niciodata sa-si cunoasca parintii adevarati si au depus un juramant al lor: sa nu se mai desparta niciodata.Sunshine si Debbie au ramas in Los Angeles cu Sianna si au trait din plin viata de rockstar.Debbie a ajuns si ea in pragul dependentei(nu se stie de unde facuse rost de niste cocaina),insa a fost incurajata de surorile ei sa mearga mai departe si a renuntat la droguri,in acest moment principala ei grija fiind compusul melodiilor Sweet Leaf.Sianna a renuntat la lupte in favoarea muzicii si nu regreta absolut nimic.Sunshine si-a publicat romanele care au devenit foarte cunoscute.

Sweet Leaf este in acest moment o trupa de succes,povestea emotionanta din spatele ei fiind insa cunoscuta de foarte putina lume…

Pentru cei ce au fost mai atenti decat mine si si-au dat seama despre ce este vorba numai bine:))).

Urasc sa-mi fie frica...

Urasc sa-mi fie frica de esec.Urac sa cad intr-un abis sinistru din care greu mai scapi steptand o portita prin care cineva sa-ti intinda o mana,ca cineva sa te ajute sa te ridici din mocirla rece.Odata ce-ai simtit esecul cu greu mai simti victoria,de aceea ura trebuie sa te impinga neconditionat la o lupta cu tine si nu sa te doboare.

Urasc sa-mi fie frica de necunoscut.Multi cerceteaza fara pauza necunoscutul larg si intunecos,unii se amuza,altii se tem.Unora le place riscul,altii sunt rezervati.Nu ma pot pune in una din cele doua categorii…astept ca viata sa dea verdictul.

Urasc sa-mi fie frica de neputinta.Cel mai groaznic sentiment care te impresoara si iti starneste fiori pe sira spinarii este de neputiinta,cel putin pentru mine.Detest sa ma gandesc ca viata ma va lovii cu o provocare initial neasteptata,urasc sa stiu ca poate nu ii voi face fata,dar macar daca am cazut,am cazut incercand.Cel mai mult ma gandesc cu groaza la momentul in care voi fi pusa in fata gropii fara fund pe care nu o voi putea sarii catre o lumemai buna preferand sa raman in obscuritatea plina de confort in care deja ma afund.

Urasc sa-mi fie frica de liniste.Si totusi imi e…cat esti inconjurat de o agitatia frenetica odata ce iti scapa un gand,o traita,o minciuna,un strigat de ajutor probabil nimeni nu te aude si daca stai sa te gandesti mai bine realizezi ca de fapt nu ai vrut sa o zici.Daca cineva te ataca te faci ca nu l-ai auzit,evitand un scandal,dar daca esti incanjurat de un alb ce scoate toate imperfectiunile in evidenta,o liniste mormantala care odata stricata lasa un ecou greu de eliminat din inima ta,toate gandurile,trairile,neputintele si stresul sunt transmise de 10 ori mai tare si lovitura e de 10 ori mai puternica.

“The quiet scares me ‘cause it screams the truth.”

Urasc sa-mi fie frica de trecut.Te uiti in trecut in inima,in sufletul tau ajutat de lucurile fizice pe care le-ai realizat sau le-ai doborat cu trecerea anilor si te intrebi “De ce?”,de ce ai facut asta sau mai rau…de ce nu ai facut-o si ai lasat o asemenea oportunitatea sa treaca pe langa,cum ai putut lovii atat de tare si cum de nu ai raspuns la lovituri?De ce ai atacat pe cine nu merita si ai crutat dusmanii si de ce ai pierdut lucruri frumoase din neatentie sau inconstienta?

Urasc sa-mi fie frica de adevar.De cele mai multe ori adevarul doare si daca ai facut totul bine ar trebui sa fii pregatit sa il privesti in ochi.Din pacate de cele mai multe ori adevarul,lucrul pur care ar trebui sa ajute se transforma in ceva ce ne distruge,cu sau fara voia noastra.

Urasc sa-mi fie frica de minciuna.De ce ar trebui sama tem de minciuna atata timp cat eu am adevarul de partea mea,de ce ar trebui sa ma tem de prostie atata timp cat pe mine nu ma afecteaza si de ce ar trebui sa ma tem de a face dreptate daca eu sctiu ca va fi buna pentru toti?

Cum poti fi familiar intr-un corp strain?

Cand era copil si se juca neconditionat cu papusile surorilor mai mari se simtea iubit,se simtea in sfarsit in sanul familie.Cu parul blond strans intr-o coada mica deasupra capului si ochii albastrii deschisi catre necunoscutul numit “viata”,micul Johnny imbratisa cu usurinta toate obiceiurile surorilor mai mari care adorau sa se joace cu el.Era tot un zambet si cauta cu manutele mici sa atinga cat mai mult,sa exploreze tot ce era in jurul lui,voia sa descopere lumea si,ca orice copil normal o facea numai un zambet,nu existau probleme atunci,nu stia ce inseamna “viitor” si nu se gandea nici macar o secunda ce dus rece poti simtii inafara celor 4 pereti intre care ai crescut si curtea din spatele casei.

-Doamna,va cauta cineva la telefon!

-Intreaba cine e,Zelda.

-E doctorul Thomas,zice ca e urgent.Si Joanne se ridica rapid de pe canapeaua neagra din piele,lasand trabucul jos,coada blonda cazandu-I incet pe spate.

-Lasa-ma singura,Zelda,multumesc!

-Cum doriti,Doamna.

-Domnule Thomas,astept vesti bune!

-Din pacate nu am,Domnisoara(Doctorul Thomas se adresa cu “Domnisoara” tuturor pacientelor),nu acum,regret dar operatia nu este posibila.

Si Joanne se aseza usor,cu mana dusa la frunte pe masuta de cafea.

-Nu Domnule Doctor,nu-mi puteti spune asa ceva am…

-Judecatorul a considerat ca sunteti inampta emotional pentru a suferii o astfel de operatie,aveam totul pregatit,credeti-ma,chiar si o rezerva,cea din care se vede parcul central cel mai bine,asa cum ati dorit,acum cateva minute am primit vestea si credeti-ma ca sunt bulversat.

Doctorul Thomas era singura persoana in care Joanne avea incredere,dupa episodul cu tigarile de acum 2 luni si increderea in Zelda a inceput sa piara usor-usor dar o tinea din mila.

Isi scoase manusa din satin,isi sterse lacrima si isi refacu machiajul.Se ridicase gentil abia tinandu-se pe tocuri de 15 centimetri si isi aranjat fusta stramta pe coapse,toate astea in timp ce Doctorul Thomas intreba nedumerit in receptor “Domnisoara,mai sunteti acolo?Alo?Domnisoara Cooper?”.

A pus receptorul inapoi in furca,a iesit grabita din casa alindand-o pe Selby la iesire,inhata haina de vulpe din cuierul aurit si se grabii spre masina.

-Ai spus ca vei face tot posibilul sa ma scapi de povara asta,ai spus ca esti de partea mea si stii ca pot angaja orice alt avocat,la cati bani iti dau ar fi trebuit sa pui toate armele in joc pentru mine ar fi trebuit sa…

-Joanne,calmeaza-te,s-a schimbat judecatorul in ultima clipa daca era…

-Da,mi-am dat seama,daca Andrew ar fi tras sforile pana acum eram femeie.

-Tocmai,noul judecator e o jigodia,a intors spatele la cazul unui pedofil,se spune ca il cunostea si acum ce?Crede-ma,trag cu dintii de cazul asta in fiecare zi si stau pe capul lui pana iti accepta cererea doar ca ne mai trebuie timp.

-Eu nu mai am timp,Amy.Eu nu mai pot sta asa,cu ce folos ca am toti banii din lume cand nu ma am pe mine,cand stau inchisa in toale scumpe pentru a-mi ascunde “malformatia”?Stii…

Si isi aprinsese cu miscari suave o tigara cu filtru

…degeaba ai bani daca nu esti impacat cu tine insuti.Incerc in zadar sa ma lupt cu judecatorii,peste 2 luni se implinesc 3 ani,3 ani de cand cazul sta in aer si acum ce?Acum s-a gasit un firfirel abia iesit de pe bancile facultatii sa imi spuna ca nu sunt “apta emotional” pentru asa ceva?

-Joanne,mai exista judecatori.cu lacrimi in ochi,pe care incerca sa le ascunda cu ultimele forte pe care le mai avea Joanne o intrerupse

-Da,judecatori si resurse judiciare,legislatie,dosare,cazuri,bani…va ingrop in toate astea si exista doar ca nu mai exista speranta.

-Nu trebuie sa cedezi,nu acum,suntem atat de aproape de o reusita,suntem atat de aproape de a realiza ce ti-ai dorit mereu,nu te da batuta acum si oricand ai nevoie de un sfat,de cineva pe umarul caruia sa plangi sunt aici.

-Eu nu plang,Amy,eu nu plang niciodata.

Si cu un gest suav,ca o doamna ce e isi scoase din nou manusa fina de un negru perfect si incerca sa opreasca o lacrima.

-Mai bine du-te acasa,mananca ceva,vezi un film,ai grija de Selby,nu are pe nimeni pe lume.Ai slabit ingrozitor,ce faci,iar te-ai apucat de dietele tale nebunesti?

-Nu,sunt intr-un punct mort,nu cred ca mai are vreun rost sa arat bine.

-Nu Joanne,arati foarte bine,mi-e ca Bill sa nu ma paraseasca pentru tine.

Pentru prima data dupa mult timp Joanne schita un zambet fad care ii incretii fondul de ten din jurul nasului subtirel.

-Bill te iubeste,ai grija de el.

-Si tu ai grija de tine draga mea,iti promit ca voi face tot posibilul sa te fac fericita,stii ca reusesc tot ce-mi propun doar ca nu trebuie sa-ti pierzi speranta si increderea.

-Am incredere-n tine,Amy,n-am incredere in sistem.

-Hai,mananca niste inghetata de capsuni si-ti trece.

In drum spre casa,Joanne se oprii la un restaurant ieftin de cartier,nu mai trecuse printr-un asemenea loc de la 14 ani cand a incercat sa cucereasca o fata.Si ce mai fata,se gandea acum cu nostalgie,nostalgie si atat,nu mai simtea nimic vis a-vis de trecut si cu siguranta nici un sentiment fata de fetele pe care le-a avut.

Cand chelnerul se apropie tot un zambet cu sortul murdar de mustar Joanne se dadu usor in spate,scotand cu o miscare infima o batista de catifea,moment in care isi dadu seama ca era penibila,o doamna stilata,imbracata de gala cu ochelari inconjurati de pietre pretioase,colier cu perle,cercei din acelasi set si blana de vulpe nu se incadrau deloc in peisajul unui fast food unde toata lumea radea zgomotos si bea bere aburinda.Dar era aici pentru asi limpezii gandurile,si daca s-ar fi dus intr-un local stilat cu preturi colosale mai mult s-ar fi adancit in capcana banilor care,din nou nu pot cumpara fericirea.Si acum ce…chelnerul statea cu carnetelul in fata,tot un zambet cu ochii mari de un caprui intens asteptand comanda.

Joanne era nedumerita,nu mai fusese de ani buni intr-un asemenea loc si si-a dat seama ca daca ar fi cerut creveti in sos de portocale si un vin alb sec batranelul cu burta si tatuaje sterse de la masa de biliard s-ar fi prapadit de ras.A trebuit sa se uite putin in jur,in final comandand o bere si pizza cu salam si ardei,mancare ce se afla in fata domnului respectabil de la masa alaturata,mult prea respectabil pentru un asemenea loc.

Dupa ce a mancat pe saturate,cu rujul sters si abtinandu-se cu greu sa nu ragaie dupa bere,isi amintii sfatul lui Amy si se duse sa-si cumpere o caserola mare de inghetata de capsuni,si favorita lui Selby de o potriva.

Imbracata in pijamalele ei favorite de catifea si asezata comod in patul mare cu Selby pe perna mereu libera,Joanna se bucura de momentele de liniste la care spera inca de azi dimineata.Avusese o durere groaznia de cap si neavand inghetata de capsuni a incercat un trabuc,acestea fiind singurele lucruri ce o mai linisteau in ultima vreme.

Dimineata urmatoare soarele parea sa straluceasca mai puternic ca niciodata si trezindu-se cu botul mic de blana dand din coada langa ea anunta o zi buna,stia asta si de mult nu se mai simtise atat de bine de la prima ora a diminetii.Poate ca de asta avea nevoie,liniste alaturi de cea mai draga fiinta din viata ei si 2 litri de inghetata de capsuni.

Imbracata lejer,uitand de tocurile fara de care,curios se impiedica din metru in metru,machiaj mai deloc si cu parul lung,auriu si usor ondulat prins in coada se grabise sa ii spuna Zeldei ca e libera,vrand sa o scoata pe Selby cat mai devreme la plimbare.

Intoarsa in casa,telefonul uitat(intentionat)pe patul din dormitor suna insistent,facandu-se auzit inca de la parter.

-Buna,Amy!

-Chiar ca e buna,e foarte buna!
Amy era extaziata,asa cum nu mai fusese de mult si Joanne,epuizata de plimbarea de doua ore incerca sa o calmeze

L-am obtinut il am,il tin in mana!

-Ce e,te-a cerut Bill in sfarsit de nevasta?

-Lasa prostiile(desi i-ar fi placut sa tina un inel cu diamant in mana mai mult ca orice pe lume)am acceptul judecatorului pentru a face operatia,am cerera ta aprobata in fata mea chiar acum,am vorbit cu Doctorul Thomas,te asteapta la cabinet,te va opera.

Joanne cazu’ usor pe patul pufos dand-o pe Selby la o parte,avea un zambet imens pe fata si chiar daca era persoana care sa nu se bucure fizic cand primeste o veste buna,se ridicase in picioare si incepu a topaii prin toata camera,lacrimi(de data aceasta de fericire)lasand sa-I curga pe obrajii in sfarsit nefardati.

S-a garbit catre masina,cu mainile tremurand apuca cheile si incerca sa tina volanul cat mai strans zambind si rasand incontinuu,dand drumu la radio unde se auzea in surdina melodia ei favorta,”Living next door to Alice”.Dupa multi ani de negrura si depresie grea pe fata si gat simtea in sfarsit lacrimi de fericire si nu ii mai pasa daca se uda “manusa de satin” sau ca I se strica machiajul scump.Astazi avea sa realizeze ca lucurile bune atrag de la sine bucurii si mai mari,astazi avea sa realizeze ca banii nu aduc fericirea,astazi,dupa mult timp de tristete,haine de firma,o viata fada,umbrita de conturile bancare avea sa se simta bine.In sfarsit simtea o bucurie imensa in suflet,dupa atatia ani de tristete o asemenea bucurie era ca un dus rece intr-o zi torida de vara.Niciodata nu simtise ceva asemanator,se nastea a doua oara,se nastea asa cum ar fi vrut sa se nasca de la inceput,astazi Johnny avea sa devina Joanne…