Copilul nu mai e copil acum

Se rupe ceva, acolo-n tine, şi nu e os

       ori carne crudă, doar suflet

                 prea plăpând.

Îţi simt mirosul de copil, respiraţia

        ta m-atinge şi mă îngheaţă

                 în fiori.

Îţi aud clar, tot mai clar şi dureros

        plânsetul - şi nu ştiu a te consola,

                 intind absent mâna

spre a te mângâia, dar lacrimile

        tale mă paralizează şi

                 opresc.

Atunci – îmi dau seama că nu exişti,

        ori stai doar ascuns într-o minte

                 care

a renunţat demult la tine;

         că lacrimile-ţi sunt realităţile

                 adultului şi

       amintirile tale.

Tu eşti numai un eu vechi şi uitat

         de mine însămi, dar mereu

                  vei trăi

    - chiar şi-n netrăire –

în corpul care cândva a fost al tău,

         dar pe care anii ţi l-au furat

    şi maturitatea  mi l-a dat mie.