Străină lumii lor

Prea mică. Prea inocentă şi influenţabilă. Prea doar adolescentă. Prea eu şi prea mulţi alţii.

Prea mult timp mi-am înşelat creierul spunându-i să creadă că ştie şi în zadar am crezut că ţin ascunsă în palmele minţii o sumă considerabilă de cuvinte-cheie care dezvăluie secretele lumii în care încă mă pierd constant. Eu… eu, de fapt, nu ştiu nimic, sunt doar prinsă între gânduri şi gânduri care mă ameţesc şi mă îmbată amar, mă strangulează lent şi pe urmă îmi redau libertatea, pentru ca apoi să mă lase năucă între alte mii de întrebări care ard în interioru-mi.

De ce pentru unii este atât de uşor acum, când adolescenţa le stă mută şi surdă la picioare? Lor… viaţa li se răsfiră, cu o uşurinţă ce tinde spre caraghios, în fapte mărunte şi lipsite de sens, dar cărora ochii necopţi le modifică invizibil şi iremediabil dimensiunile, aruncând peste ei iluzia alterată a fericirii. Viaţa tinde să graviteze, uitând să se mai oprească la răstimpuri, în jurul a ceea ce ei, mândrii, numesc distracţie. Acea distracţie care te lasă gol după un timp, care uită să-ţi mai amintească că după orice orizont există un altul şi nu doar unul şi te limitează subit, fără să simţi, la ea. Şi totuşi, ei au impresia că experimentează împlinirea, pe care o vor mereu completă şi doar a lor. Doar impresia…

Dar uite, eu nu sunt aşa. Nu pot. Nu îmi doresc. Şi nu ştiu de ce, acum vreau să plâng. Sau ştiu. Dar nu sunt capabilă de a şi exprima ceva atât de intim precum ceea ce generează un fragment de lacrimă în ochii-mi mari. Sunt doar o copilă, asta e. Iar lumea-i prea crudă, prea matură şi de neînţeles. Aş putea-o interpreta din zeci de unghiuri şi tot nu aş cunoaşte-o, aş putea-o privi nopţi la rând şi tot nu aş vedea-o. Pentru că nu ştiu, pentru că nimeni nu m-a învăţat. Şi atunci ce să fac cu setea asta de schimbare, de renunţare la naivitate, pentru a putea zbura, chiar şi cu aripile frânte, spre lumea lor, a adulţilor? Mă simt o marionetă printre ei, în mâna lor, şi nu deţinătoarea universului, nici măcar al celui propriu, precum cei cu care-mi împărtăşesc, involuntar, vârsta.

Mă scârbeşte prostia şi totuşi simt că-i sunt prizonieră, cu mintea, adeseori, prea puţin deshisă spre noul după care tânjesc în tăcere. Poate ţintesc eu prea sus şi dorinţa de a ajunge acolo mă paralizează şi mă lasă lipsită de orice iniţiativă de a înainta. Căci rămân mereu aici, jos şi buimăcită, aşteptând ca reala viaţă să mi se deshidă în faţă, dar e prea dură pentru mine, iar eu încă prea fragilă pentru a suporta.

Nu e nimic de făcut, nu rămâne nicio soluţie, doar loc de răbdare, ca până acum. Mă voi abandona din nou lumii mele copilăreşti şi voi aştepta doar ca ea să dispară, să se dizolve pas cu pas, până când va rămâne doar amintirea gri spulberată-n vânt. Iar până atunci, tac. Debusolată şi nerăbdatoare, veşnic neînţeleasă, tristă şi diferită, fără puterea, oricât de măruntă, de a contura prin scris formele uraganului din trupul a ceea ce sunt doar eu şi atât.

Doar tac.