Joc de amurg

Atâta linişte la o margine de zi

     atât de aproape de străfundurile altui eu

doar gânduri ce încleştează carnal

                   şi piele şi iluzie

           trupu-i suflet azi, cugetul sânge

     şi e rece febra jocului de apus.

Mă-mbată ce a fost şi ce va fi

           prezentu-i mut… şi mă întreb

de ce soarele-i flăcari între îngeri

                   şi foc pe pământ

     de câte ori trebuie să murim, să fim eterni

                cine suntem

   în amorţirea sfârşitului de zi.

E apus şi azi, cum e de o eternitate

              aerul se face scrum în întuneric,

iar jăratecul inimii, doar el,

             pulsează viaţă într-un corp

                    desprins de lume

   în incendiul cerului la colţ de seară.

Desprinde-mă de omul din mine

 Hai să nu fim doar oameni - ai avea curaj să fii mai mult de atât?
 
 









     M-a plictisit prea inuman duritatea pământului de care m-am legat la naştere şi gravitaţia mă doare până la sângerarea interioară a fiecărui vis pe care l-am ţesut în taine fără culoare. Mă descompun încet, rar, aproape melancolic, prea uşor pentru a suferi fizic, cu ochii înfipţi în viduri inexistente. Dar depresia nu are nici carne, nici oase şi poate ustura mai tiranic decât orice lovitură, e o forţă de sine stătătoare şi constantă, când egalul său e imposibilul.
    Mă văd pustie şi mă văd gri, cu fiecare celulă umplută cu neviaţă, iar tu îmi apari trimisă dintr-o altă dimensiune. Mă întreb adesea dacă suspinul meu a prins ecou în lumea ta, ori dacă vreo lacrimă izvorâtă din deznădejde ţi-a înrourat dimineţile universului tău. Sau plâng totul în mine, mă inund cu furtuni şi tremur cutremure, într-o tăcere sigilată de agonie? De când nu mai văd nimic? De când nu mai ştiu să aud? Aş vrea să uit a umbla, să mă rup de jos, să mă dezrădăcinez cu toată fiinţa şi să gonesc în neştire, până când picioarele îmi vor lua foc şi va trebui să zbor. Alături de tine, veche şi neîntâlnită prietenă, într-o zi în care apusul va întârzia la colţuri de teamă, căci nu aş mai accepta întunerici reci în cerul meu. 
     Ce dulce intuiesc a fi aerul din înalturile ameţitoare ale libertăţii, pe care nu le pot atinge de aici nici cu privirea, din limitarea mea obscură, din paralizia incapacităţii de a fi mai mult decât sunt. Şi totuşi zâmbesc şi acum, ca întotdeauna, cu o resemnare amară ce îmi pecetluieşte buzele în nuanţe învineţite de mascat optimism. Căci totuşi e bine, nebunii nu pot fi contrazişi şi nu pot înceta să viseze. Iar acolo, în lumea ce e doar a lor, s-ar putea trezi, cândva, mai uşori decât au fost vreodată. Şi ar deshide fereastra, inundând orice negru în lumină, s-ar apleca peste umbre şi raze de soare, ar râde surd apoi ar tăcea şi ar zbura să atingă infinitul. Ai găsi atunci tu, în străfundurile inconştientului tău, curajul de a ne alătura lor, independent de orice reţinere ori teamă? Curajul de a transforma nefirescul în fericire şi gheaţa în regrete topite?
     Găseşte-mă dacă poţi, dacă vrei, dacă ştii, apoi zboară cu toată încrederea găsită prin desprinderea de omenesc. Şi prinde-mi, la fel de nefiresc, braţul alb şi fricos, apoi învaţă-mă să ajung şi eu în depărtările virgine ale păsărilor. Învaţă-mă să zbor. Dar fă-o în viaţa asta.
 

Lucrurile mici ne schimba viata

Modul de a gandii,de a traii,de a crede si de a merge mai departe.
Lucrurile mici fac schimbarile mari posibile,dar deja stiti asta...

Stiti in teorie,la fel si eu,si oricine altcineva,sunt putini cei ce au inteles ca lucrurile mici fac diferente mari,si acei “cativa” au o viata perfecta.De cele mai multe ori dupa ce trecem de un moment greu privim situatia cu alti ochi,vedem lucrurile din alta perespectiva,parca totul e mai frumos,uitam sa ne bucuram de lucrurile aparent neinsemnate inainte de tragedie,trebuie sa se intample un necaz pentru a putea rasufla usurati ca traim,ca mai avem o mana sau ca mai putem vedea soarele.Lucrez din greu la perfectionarea viziunii mele catre lumea dinafara,viziune care a fost deformata de niste factori mai mult sau mai putini importanti,o viziune care a devenit ceva deformat dupa ce multi au incercat asta,acum ma intreb de ce trebuie sa o las asa...ei bine nu trebuie.Trebuie sa ma bucur pentru ce am acum,nu pentru faima la care visez,lucrurile scumpe pe care vreau sa mi le cumpar sau locurile superbe in care visez sa ajung,traiesc acum si muncesc pentru viitor,incerc sa gandesc asa si in fiecare zi perfectionarea ganidirii mele e o lupta,din ce in ce mai usoara.La inceput e ingrozitor,dar cu timpul va veti obisnuii.

Imi place sa visez,sa ambitii,idealuri,dar cei mai multi dintre noi traiesc in viitor,viitor care urmeaza sa vina,si oricat ai vrea nu ai cum sa il grabesti(si varsta e un criteriu decisiv in anumite cazuri,ca al meu).Trebuia sa visam,e vital si necesar sa visam,dar ne ghidam dupa ceea ce e azi,traim azi,nu maine,traim clipa de acum cu toate lucrurile bune si rele,cu siguranta cele rele vor fi estompate de cele bune,trebuie doar sa le vedem,si sa intelegem ca un lucru cat de neisemnat in aparenta face schimbari radicale,atat pe moment cat si pe viitor.

When innocence turns to violence(episode 9)

Radioul scoase de odata un sunet ciudat,Emily tresarii parca ciupita de ceafa,aproape lovind cu capul acoperisul masinii.Se oprii pe banda de urgenta a autostrazii,auzea prin geamul inchis cum masinile treceau haotic pe langa ea.In cap ii tiuia vocea mamei sale,o amintire vaga de la ziua ei,isi amintea rochita inflorata si tortul de ciocolata pe care mama ei il facea destul de des,inca mai vedea gradina plina cu margarete si simtea mirosul de cafea cu lapte fara de care mama ei nu se putea trezii dimineata.Isi amintea buclele si ochii vrezi ai mamei,o femeie frumoasa fara noroc,insa.

Auzise de la cineva(se lupta cu toate amintirile peste care plouase si acum era o ceata groasa pentru a-si amintii cine) ca,dupa ce a plecat,mama ei a fost transferata la un spital de boli mintale intr-un oras mai mare.A dat cateva telefoane atunci pentru a afla unde a ajuns mama ei,nimeni nu stia,Emily pastrandu-si numele dupa casatorie,mama ei figurand cu numele lui John.Stia doar ca a cazut intr-o depresie puternica.Nu era straina de acest termen,a stat doua saptamani la pat dupa ce vestea ca nu poate face copii a lovit-o in inima.Mama sa isi traise ultimii ani intr-un sat care nu aparea pe harta,o comunitate mica unde se vorbeste si toata lumea stie depsre toata lumea iar daca o ambulanta trece printre case,vestea circula mai repede ca ciuma.Incerca sa isi aminteasca numele satului,il stia din auzite,fusese acolo de doua ori si niciodata nu ajunsese pana la casa mamei ei.Ea s-a nascut la munte unde vremea era mereu schimbatoare si starea ei pe perioada iernii,cand florile erau doborate de gheata taioasa si aburul de pe geam nu o lasa sa priveasca fulgii era una deplorabila.Isi amintea ca nu e departe de oras dar gandurile ii erau rastalmacite acum,vedea retete,o vedea pe Angie in coma si pe mama sa in tinerete,nu indraznea sa apese pe acceleratie,astepta un semn,o gram de forta.Statea cu mainile si capul plecat pe volan,radioul inca scartaia,muzica se oprii,volumul era dat la mic,incepusera stirile.Intr-o fractiune de secunda isi amintii iesirea de pe autostrada,trecu de pod si mersese ceva pe banda de urgenta a autostrazii,urma o iesire brusca,dupa un palc de pomi inalti,imediat dupa curba era un bar frumos luminat.Apasa acceleratia cu putere si depasii masina din fata.Inca nu ea convinsa de ceea ce vrea sa faca dar nu mai avea nimic de pierdut,astepta sa vada luminile de la intrarea in bar si sa fie convinsa ca acesta este drumul,stia ca mai trebuie sa mearga cativa kilometri iar apoi drumul se strica.Telefonul incepu sa sune din nou,al 7’lea apel de la Angie,stia ca e ingrijorata,asta a fost primul lucru la care s-a gandit cand a apasat acceleratia,dar nu era in stare sa vorbeasca acum si daca i-ar fi spus ce se intampla era convinsa ca ar fi vrut sa vina dupa ea,si ar fi facut-o cu orice pret acum.

Cauta cu privirea iesire brusca dupa care localul bine luminat.Batea un ritm bine cunoscut cu degetele pe volan,ii venea sa cante,in cap ii curgeau cuvinte,versuri,imagini.O melodie straina,nu o mai auzise de mult,dar o cunostea atat de bine.Inchise ochii pentru o secunda si se vazu sarutata pe frunte de mama sa,intr-o fractiune de secunde se trezi departe de iesirea din autostrada,vazand luminile rosii si galbene ale localului pe care il cauta. “Drace”.Acum trebuia sa caute un loc in care putea intoarce,din fericire gasise unul peste cativa zeci de metri,dar la intoarcere era mai greu,trebuia sa mearga ceva pentru a putea fi pe directia cu localul din nou.

In final radioul incepu sa scoata sunete din nou,parca incerca sa spuna ceva si cuvintele ii erau oprite de neputinta lui Emily,cand era nejutorata simtea ca toata lumea din jur o priveste cu mila,detesta acest sentiment,incerca sa caute cu privirea niste ochi umezi care sa ii planga de mila doar pentru a arata cat de puternica e,dar nu acum,nu mai cauta nimic,cauta doar luminile localului,care,dupa vagi amintiri o ducea pe drumul catre casa mamei ei.

Sondaj incheiat:Ce gen de carti cititi?/Sondaj Nou:Care este cea mai buna lucrare a lui Stephen King?

Incep prin a-mi cere scuze ca am lasat sondajul,care se incheiase de ceva timp inca pe pagina principala.Am fost surprinsa sa vad un feedback chiar bun la primul sondaj,lucru la care nu ma asteptam.In aceeasi masura nu ma asteptam nici sa vad atatea persoane cu gusturi asemanatoare ca si mine,desi castigatoarele detasate au fost "Aventura" si "SF"imi place sa cred ca poate mai sunt cativa care prefera o carte cu crime in loc de o poveste de dragoste siropoasa.

Ce gen de carti cititi?(sondaj incheiat)

Mi-am permis sa trec titlurile lucrarilor in limba engleza...
Care este cea mai buna lucrarea a lui Stephen King?(sondaj nou)

When innocence turns to violence (episode 8)

  Emily continua sa conduca absenta masina, atat de inchisa in gandurile ei incat avea impresia ca avea viata altcuiva in corpul ei. Simtea ca nu poate sa i se intample ei asta si, paradoxal, o traia intens. Nu putea nici sa planga, caci exista dureri mult prea socante pentru a mai fi loc de lacrimi, cand totul se petrece intr-o inima rupta.

  Nu mai putea. Apasa pe frana si isi cufunda chipul in mainile care, in mod logic, i-au devenit reci, ca si cand sangele nu si-ar mai urma cursul si prin tremurul lor. Apoi, intr-o clipa fugitiva de luciditate, isi dadu seama ca tot ce stie despre despre mama ei este faptul ca a suferit un infarct fatal. Nu stia unde se afla corpul ei, nu stia nimic, iar cel care-i daduse vestea, prin acea scrisoare, ramanea un anonim. A cuprins-o o deznadejde mai sfasietoare, ca si cand doar atunci ar realiza ca mama ei... nu mai era, nu mai exista. Se uita la lumea din jur, la soferii care mergeau spre locuri necunoscute, pietonii care radeau, se certau sau doar treceau nepasatori pe cealalta parte, copiii din carucioare si mamele protectoare de langa ei. Si ei, ei toti, nu stiau ca lumea asta este mai mica cu un om, mai goala. Pentru ceilalti, ea ramanea plina, plina si de culoare.

  Isi amintea de diverse stiri pe care le vazuse de-a lungul timpului la televizor, legate de sinucidere. Si nu stia ce se petrece acum in ea, ca si cand ar gandi doar cu subconstientul, dar avea impresia ca in acel moment nu i-ar pasa daca si-ar pierde si ea viata sau nu. Nu stia cum sa reactioneze, fara sa-si dea seama ca frica o tinea blocata in neputinta de a mai actiona in vreun fel. Statea crispata, cu mainile inclestate in jurul volanului, respirand sacadat, in timp ce transpiratia ii uda fruntea incruntata. Dar imaginea exterioara nu are termen de comparatie cu nimic dinauntru, este doar o expresie a ceea ce nu putea exprima suficient de sugestiv.
  Se simtea bolnava si singura, fara ajutor sau consolare, abandonata in scaunul masinii din care nu avea puterea sa se ridice. Ar fi crezut, atunci, ca avea sa ramana acolo pentru totdeauna. Si doar statea, secata de initiativa si lumina.
 

Nu mai stiu nici eu...

Nu mai stiu nici eu de ce gresesc.Omenesc spun unii,de neiertat sustin altii,intamplator spun eu.Spontan,fara sa te astepti subconstientul tau o ia la goana si face o mizerie,ceva de care nu esti mandru,ceva ce iti poate strica ziua,ceva ce deranjeaza pe cei de langa tine sau...in cel mai bun caz ceva ce trece neobservat.De cele maimulte ori astepti momentul de dupa in care urmeaza sa rad de ceea ce mi s-a intamplat,de greseala copilareasca pe care am facut-o,neintentionat,sau poate din razbunare,fara sa o premeditez,dar...cine stie.Nimeni,asa si trebuie,cel mai rau e ca nu stiu eu.
Am gresit mult,noi toti,poate o facem chiar acum,cu siguranta o vom mai face,poate ne place,poate nu.Am avut momente in care am gresit cu buna stiinta,in care am vrut sa gresesc,in care am crezut ca o greseala poate anula o alta,cea mai mare minciuna.
Greselile pot fi interpretate in multe feluri,unii din noi gresim mereu,spunem ceva gresit,poate ne place sa radem unii de altii,apoi regretam,o facem din placere,razbunare,minciuna,batjocura,toate astea sunt greseli si nu stiu daca ma voi oprii din a le face vreodata dar vreau sa inteleg de ce.
Poate ca de asta greseala e "omeneasca",vorba din popor,de obicei vorbele din popor nu au vreo semnificatie,nu voi cauta una stiintifica sau una spirituala,voi incerca sa inteleg pur si simplu de ce.
Poate tu stii de ce o faci,si daca imi vei spune nu voi intelege pentru ca,poate e...gresit.
Prea multi de "poate",asa-i?Prea multe fustrari in prea putin randuri si...totusi nu mai stiu nici eu de ce,nu mai stiu nici eu de ce imi astern aici "spovedania" in loc sa ies afara si sa tip pentru a ma descarca,acum nu am facut nimic gresit,au trecut deja cateva ore si nu stiu de ce.
Greseala a inceput sa faca parte din existenta noatra de zi cu zi,cand nu mai are loc ne intrebam "De ce?"parca ar fi ceva benefic pentru noi.Nu e sau...Unii spun ca se intoarce,tot ce facem se intoarce si toti stim asta,poate nu credem,dar o stim si ne gandim ca nu se va intoarce imediat,poate se intoarce in alta viata sau peste 20 de ani,poate vom ajunge in iad,iar atunci ne gandim ca Dumnezeu iarta pacate mai grave decat o minciuna,injuratura,bataie,razbunare,greseli pe care le percep ca minore si,daca e asa nu ar mai exista rai,daca Dumnezeu nu ne-ar ierta am ajunge toti in iad pentru ca da,greseala e "omeneasca" si nu putem spune ca a intervenit o "forta" care ne controleaza si ne sopteste strict ce sa facem,o facem pur si simplu,involuntar,cu zambetul pe buze si lasam in urma multe.
Si nu stim de ce...

Bolnav de tine insuti

Ai puterea sfaramata in maini, dar esti bolnav si fugi
de fericire. Te aliezi cu amagirea si cazi,
decazi mereu in pulberea inselaciunii.
Iti ineci ratiunea, o maschezi si apoi uiti de ea,
     o reinvii si apoi o omori intr-o alta stearsa zi
  Incepi sa te urasti si privesti iar sus
dar n-ai vointa sa ajungi acolo, 
       ca esti om si nu te deranjezi sa ai aripile vietii.
Si in final, dupa ani in care interioru-ti a incetat sa te
    mai recunoasca, cand in oglinzi nu mai 
apare imaginea ta decat deformata
           tu tot decazi, iubind si detestandu-te
caci ramai bolnav si n-ai curaj decat sa speri, 
     sa fii fericit
                  e prea greu si-ti e prea lene.

Copilul nu mai e copil acum

Se rupe ceva, acolo-n tine, şi nu e os

       ori carne crudă, doar suflet

                 prea plăpând.

Îţi simt mirosul de copil, respiraţia

        ta m-atinge şi mă îngheaţă

                 în fiori.

Îţi aud clar, tot mai clar şi dureros

        plânsetul - şi nu ştiu a te consola,

                 intind absent mâna

spre a te mângâia, dar lacrimile

        tale mă paralizează şi

                 opresc.

Atunci – îmi dau seama că nu exişti,

        ori stai doar ascuns într-o minte

                 care

a renunţat demult la tine;

         că lacrimile-ţi sunt realităţile

                 adultului şi

       amintirile tale.

Tu eşti numai un eu vechi şi uitat

         de mine însămi, dar mereu

                  vei trăi

    - chiar şi-n netrăire –

în corpul care cândva a fost al tău,

         dar pe care anii ţi l-au furat

    şi maturitatea  mi l-a dat mie.

When innocence turns to violence(episode 7)

Luna poposii langa geamul din bucatarie,si ca un lup infometat,Emily ramase cu apa scurgandu-i-se pe maini,cu o privirea de gheata privind pierduta catre globul de cristal ce parea ca-i acapareaza intreaga fiinta.Lasa farfuria jos si robinetul dat drumu’ si se duse glont la plicul pe care l-a ingnorat fara vlaga toata seara.Era inca uda pe maini,hartia se uda si ea,la fel si tapiteria scaunului,Angie se uita la televizor din sufragerie,o vedea cu coada ochiului pe Emily,dar emisiunea de la 22 seara era mult prea incitanta pentru a-si indrepta privirea in alta parte.Hartia galbuie pe care scria cu cerneala neagra,parca picurata de pe o pana era in contrast cu plicul care,probabil cumparat de la posta nu a fost pe placul expeditorului.Emily cauta cu privirea un titlu,in zadar.

“Stiu ca nu suntem in relatii tocmai bune,Emily dar am considerat ca e de datoria mea sa te anunt,chiar daca imi e foarte greu.Nu am numarul tau de telefon deci asta a fost singura cale...probabil plicul asta v-a ajunge prea tarziu la tine dar...mama ta a murit,Emily.A suferit un infract azi-noapte,imi pare rau!”

Angie avea privirea parca lipita de ecranul televizorului,o noutate pentru ea,culorile puternice care ii afectau retina o fascinau in mod deosebit.Robin era in camera ei,dupa multe insistente a hotarat sa ramana,inecata intr-o mare gri de ganduri.Statea in fund pe marginea patului si murmura o rugaciune.Emily si-a insfacat haina de pe spatarul scaunului de langa usa si a iesit in graba lasand plicul sa-i alunece din maini plutind ceva timp in aer.Angie auzi un zgomot,dar isi intoarse capul prea tarziu.

Emily era o femeie foarte puternica si nu a plans decat de doua ori in viata:Cand i-a murit tatal,tot in urma unui atac de cord si cand a aflat ca nu poate avea copii,momente cu adevarat de cumpana.Acum conducea cu viteza pe podul care iesea din oras,cu muzica data la maxim incercand parca sa-si acopere gandurile care ii mistuiau inima.Nu mai vorbise cu mama ei de ani buni,relatia dintre ele se racise foarte mult inca din ziua cand ea s-a hotarat sa divorteze de barbatul care ii facuse atat rau.Cu toate ca si-a tradat propia fiica si a hotarat sa nu o mai vada pentru acel om,Emily era totusi copilul ei si era constineta de asta.Timpul,imprejurarile si comalui Angie au tinut-o in ultimele luni departe de femeia care i-a dat viata,nu se simtea bine stiind ca a “dat-o afara” din viata ei si se simtea vinovata pentru purtarea mamei sale,desi ea nu gresise cu nimic,ea fiind cea care i-a spus ca daca se desparte de Dylan mai bine nu se mai intoarce.O iubea si o va iubii mereu,era mama ei,dar in acel moment s-a simtit jignita si a iesit spunand “Daca atat conteaza prezenta mea aici,cred ca e mai bine sa ies.”.Se intreba acum daca mai merita sa planga,nu avea de gand sa o faca,si nu pentru ca s-a distantat de mama ei ci pentru ca pur si simplu simtea ca e in zadar.Ea a dat-o la o parte,dar Emily tot se intreba cum ar fi fost viata alaturi de mama ei,sa fii locuit impreuna,acum cand avea atata nevoie de ea,desi a avut multe depresii din cauza singuratatii nu s-a lasat si a preferat sa sufere in tacere.

Tinea volanul strans,gata sa faca un gest reflex spre stanga sau pre dreapta,acceleratia mai avea putin si intra in podea iar muzica parca voia sa sparga geamurile.In ultimii 5 ani din viata,Ann,mama lui Emily traia intr-un satuc linistit departe de lumea agitata din metreopole impreuna cu sora vitrega a lui Emily.O femeie trecuta de 40 de ani care si-a trat toata viata alaturi de pisicile ei,nu era fata ei dar Ann o percepea ca atare.A iubit si ea candva,cand era tanara si varsta nu ii era mult prea evidenta pe chip,a iubit,a suferit si a ramas cu asta,cu asta si cu niste poze vechi,la fel si Ann,tatal lui Emily a plecat imediat ce a aflat ca urmeaza sa aiba un copil,s-a speriat si a plecat la oras,era mult prea tanar si nu isi putea asuma o asemenea responsabilitate,Ann nu a putut scapa de copil asa ca,ajutata de mama ei,care i-a fost aproape tot timpul a crescut-o pe Emily cum a putut.Cand l-a cunoscut pe John,la o varsta destul de inaintata a crezut ca si-a gasit iubirea vietii,a incercat sa il uite pe primul barbat din viata sa,dar nu a reusit.John avea si o fata,insa,Martha,cu care Emily nu s-a inteles niciodata,John fiind si el un subiect destul de greu de inghitit in familia ei.Emily nu a avut o viata usoara,si aceasta noua lovitura nu facea decat sa o intareasca mai tare,se va ridica si de data asta,o putere interioara o tine inca la suprafata.

Străină lumii lor

Prea mică. Prea inocentă şi influenţabilă. Prea doar adolescentă. Prea eu şi prea mulţi alţii.

Prea mult timp mi-am înşelat creierul spunându-i să creadă că ştie şi în zadar am crezut că ţin ascunsă în palmele minţii o sumă considerabilă de cuvinte-cheie care dezvăluie secretele lumii în care încă mă pierd constant. Eu… eu, de fapt, nu ştiu nimic, sunt doar prinsă între gânduri şi gânduri care mă ameţesc şi mă îmbată amar, mă strangulează lent şi pe urmă îmi redau libertatea, pentru ca apoi să mă lase năucă între alte mii de întrebări care ard în interioru-mi.

De ce pentru unii este atât de uşor acum, când adolescenţa le stă mută şi surdă la picioare? Lor… viaţa li se răsfiră, cu o uşurinţă ce tinde spre caraghios, în fapte mărunte şi lipsite de sens, dar cărora ochii necopţi le modifică invizibil şi iremediabil dimensiunile, aruncând peste ei iluzia alterată a fericirii. Viaţa tinde să graviteze, uitând să se mai oprească la răstimpuri, în jurul a ceea ce ei, mândrii, numesc distracţie. Acea distracţie care te lasă gol după un timp, care uită să-ţi mai amintească că după orice orizont există un altul şi nu doar unul şi te limitează subit, fără să simţi, la ea. Şi totuşi, ei au impresia că experimentează împlinirea, pe care o vor mereu completă şi doar a lor. Doar impresia…

Dar uite, eu nu sunt aşa. Nu pot. Nu îmi doresc. Şi nu ştiu de ce, acum vreau să plâng. Sau ştiu. Dar nu sunt capabilă de a şi exprima ceva atât de intim precum ceea ce generează un fragment de lacrimă în ochii-mi mari. Sunt doar o copilă, asta e. Iar lumea-i prea crudă, prea matură şi de neînţeles. Aş putea-o interpreta din zeci de unghiuri şi tot nu aş cunoaşte-o, aş putea-o privi nopţi la rând şi tot nu aş vedea-o. Pentru că nu ştiu, pentru că nimeni nu m-a învăţat. Şi atunci ce să fac cu setea asta de schimbare, de renunţare la naivitate, pentru a putea zbura, chiar şi cu aripile frânte, spre lumea lor, a adulţilor? Mă simt o marionetă printre ei, în mâna lor, şi nu deţinătoarea universului, nici măcar al celui propriu, precum cei cu care-mi împărtăşesc, involuntar, vârsta.

Mă scârbeşte prostia şi totuşi simt că-i sunt prizonieră, cu mintea, adeseori, prea puţin deshisă spre noul după care tânjesc în tăcere. Poate ţintesc eu prea sus şi dorinţa de a ajunge acolo mă paralizează şi mă lasă lipsită de orice iniţiativă de a înainta. Căci rămân mereu aici, jos şi buimăcită, aşteptând ca reala viaţă să mi se deshidă în faţă, dar e prea dură pentru mine, iar eu încă prea fragilă pentru a suporta.

Nu e nimic de făcut, nu rămâne nicio soluţie, doar loc de răbdare, ca până acum. Mă voi abandona din nou lumii mele copilăreşti şi voi aştepta doar ca ea să dispară, să se dizolve pas cu pas, până când va rămâne doar amintirea gri spulberată-n vânt. Iar până atunci, tac. Debusolată şi nerăbdatoare, veşnic neînţeleasă, tristă şi diferită, fără puterea, oricât de măruntă, de a contura prin scris formele uraganului din trupul a ceea ce sunt doar eu şi atât.

Doar tac.