Nu mai putea. Apasa pe frana si isi cufunda chipul in mainile care, in mod logic, i-au devenit reci, ca si cand sangele nu si-ar mai urma cursul si prin tremurul lor. Apoi, intr-o clipa fugitiva de luciditate, isi dadu seama ca tot ce stie despre despre mama ei este faptul ca a suferit un infarct fatal. Nu stia unde se afla corpul ei, nu stia nimic, iar cel care-i daduse vestea, prin acea scrisoare, ramanea un anonim. A cuprins-o o deznadejde mai sfasietoare, ca si cand doar atunci ar realiza ca mama ei... nu mai era, nu mai exista. Se uita la lumea din jur, la soferii care mergeau spre locuri necunoscute, pietonii care radeau, se certau sau doar treceau nepasatori pe cealalta parte, copiii din carucioare si mamele protectoare de langa ei. Si ei, ei toti, nu stiau ca lumea asta este mai mica cu un om, mai goala. Pentru ceilalti, ea ramanea plina, plina si de culoare.
Isi amintea de diverse stiri pe care le vazuse de-a lungul timpului la televizor, legate de sinucidere. Si nu stia ce se petrece acum in ea, ca si cand ar gandi doar cu subconstientul, dar avea impresia ca in acel moment nu i-ar pasa daca si-ar pierde si ea viata sau nu. Nu stia cum sa reactioneze, fara sa-si dea seama ca frica o tinea blocata in neputinta de a mai actiona in vreun fel. Statea crispata, cu mainile inclestate in jurul volanului, respirand sacadat, in timp ce transpiratia ii uda fruntea incruntata. Dar imaginea exterioara nu are termen de comparatie cu nimic dinauntru, este doar o expresie a ceea ce nu putea exprima suficient de sugestiv.Se simtea bolnava si singura, fara ajutor sau consolare, abandonata in scaunul masinii din care nu avea puterea sa se ridice. Ar fi crezut, atunci, ca avea sa ramana acolo pentru totdeauna. Si doar statea, secata de initiativa si lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu