Hai să nu fim doar oameni - ai avea curaj să fii mai mult de atât?
M-a plictisit prea inuman duritatea pământului de care m-am legat la naştere şi gravitaţia mă doare până la sângerarea interioară a fiecărui vis pe care l-am ţesut în taine fără culoare. Mă descompun încet, rar, aproape melancolic, prea uşor pentru a suferi fizic, cu ochii înfipţi în viduri inexistente. Dar depresia nu are nici carne, nici oase şi poate ustura mai tiranic decât orice lovitură, e o forţă de sine stătătoare şi constantă, când egalul său e imposibilul.
Mă văd pustie şi mă văd gri, cu fiecare celulă umplută cu neviaţă, iar tu îmi apari trimisă dintr-o altă dimensiune. Mă întreb adesea dacă suspinul meu a prins ecou în lumea ta, ori dacă vreo lacrimă izvorâtă din deznădejde ţi-a înrourat dimineţile universului tău. Sau plâng totul în mine, mă inund cu furtuni şi tremur cutremure, într-o tăcere sigilată de agonie? De când nu mai văd nimic? De când nu mai ştiu să aud? Aş vrea să uit a umbla, să mă rup de jos, să mă dezrădăcinez cu toată fiinţa şi să gonesc în neştire, până când picioarele îmi vor lua foc şi va trebui să zbor. Alături de tine, veche şi neîntâlnită prietenă, într-o zi în care apusul va întârzia la colţuri de teamă, căci nu aş mai accepta întunerici reci în cerul meu.
Ce dulce intuiesc a fi aerul din înalturile ameţitoare ale libertăţii, pe care nu le pot atinge de aici nici cu privirea, din limitarea mea obscură, din paralizia incapacităţii de a fi mai mult decât sunt. Şi totuşi zâmbesc şi acum, ca întotdeauna, cu o resemnare amară ce îmi pecetluieşte buzele în nuanţe învineţite de mascat optimism. Căci totuşi e bine, nebunii nu pot fi contrazişi şi nu pot înceta să viseze. Iar acolo, în lumea ce e doar a lor, s-ar putea trezi, cândva, mai uşori decât au fost vreodată. Şi ar deshide fereastra, inundând orice negru în lumină, s-ar apleca peste umbre şi raze de soare, ar râde surd apoi ar tăcea şi ar zbura să atingă infinitul. Ai găsi atunci tu, în străfundurile inconştientului tău, curajul de a ne alătura lor, independent de orice reţinere ori teamă? Curajul de a transforma nefirescul în fericire şi gheaţa în regrete topite?
Găseşte-mă dacă poţi, dacă vrei, dacă ştii, apoi zboară cu toată încrederea găsită prin desprinderea de omenesc. Şi prinde-mi, la fel de nefiresc, braţul alb şi fricos, apoi învaţă-mă să ajung şi eu în depărtările virgine ale păsărilor. Învaţă-mă să zbor. Dar fă-o în viaţa asta.
